Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (I)*

Dicționarele, în înțelesul elementar al cuvântului, acela de liste de cuvinte într‑una sau mai multe limbi, alcătuite spre a ajuta mai buna înțelegere de către vorbitori a cuvintelor, au fost alcătuite de mii de ani, primele apărând probabil la națiunile antice, o dată cu inventarea scrierii. Scopul seriei de articole care urmează nu este însă acela de a face o istorie, fie ea și sumară, a lexicografiei, ca artă a alcătuirii dicționarelor. Îmi propun doar să comunic cititorilor mei câteva date esențiale despre cel mai important dicționar al limbii române, cunoscut cu titlul generic de Dicționarul limbii române, cu sigla DLR, și elaborat la inițiativa și sub auspiciile Academiei Române încă de la întemeierea acesteia, în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Istoria acestui proiect major (poate cel mai important al Academiei Române!) este prea binecunoscută, ca să reiau toate detaliile. Cititorul interesat poate, oricum, să se informeze pe site-urile oficiale ale Academiei Române și ale celor trei mari institute de specialitate în care se desfășoară acest proiect, repet, major, și anume: Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București, Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași și Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj-Napoca. Principalele momente din istoria de peste un secol și jumătate a acestui proiect se cuvin totuși rememorate.

La câțiva ani de la întemeierea Academiei Române (1867), din însărcinarea expresă a acesteia, doi dintre membrii de primă generație ai forului academic, I. Massim și August Treboniu Laurian au publicat primul dicționar academic, cu titlul Dicționarul limbii române, în două volume, în anii 1871 și 1875. Principiile strict etimologist-latinizante ale acestui dicționar nu au convins mediile culte românești, așa încât eruditul scriitor și filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu și-a asumat sarcina de a redacta singur un dicționar complet al lexicului românesc, nereușind totuși să publice (între 1887-1898) decât câteva fascicule din ceea ce el a denumit Etimologicum Magnum Romanie (patru volume, cu cuvinte până la substantivul bărbat!). Proiectul hasdeian fiind considerat himeric și nerealizabil, profesorul ieșean Alexandru Philippide este desemnat de Academie să ia de la capăt lucrările pentru un „dicționar general și istoric al limbii române”. Între 1897 și 1906, pe fundamente cu adevărat științifice și cu o tehnică lexicografică modernă, marele învățat ieșean reușește să colecționeze, împreună cu colaboratoriii săi, o imensă cantitate de fișe de atestare și de citate și să redacteze câteva mii de pagini de articole lexicografice la literele A‑B și, parțial, D. Conducerea Academiei și sponsorul principal, Casa Regală a României, apreciază că și proiectul lui Philippide nu poate fi realizat într‑un timp rezonabil și încredințează această sarcină tânărului lingvist clujean Sextil Pușcariu. Printr‑o restricție drastică a dimensiunilor proiectate și o simplificare a normelor de redactare, pornind de la arhiva lui Philippide, Pușcariu și colaboratorii săi clujeni au început lucrul în 1906 și reușit să publice, între 1913 – 1949, în fascicule succesive, cuvintele începând cu A și până pe la jumătatea literei L.

După reorganizarea Academiei de către statul comunist, lingviștii Iorgu Iordan și Alexandru Graur au primit sarcina de a continua lucrările la dicționarul academic (denumit curent DLR) de acolo unde fuseseră lăsate de echipa Sextil Pușcariu. În colectivele de lexicografi de la București, Iași și Cluj, s‑au reluat sistematic lucrările de redactare, așa încât, după aproximativ cinci decenii de lucru intensiv, în anul 2010, DLR a fost declarat încheiat. La insistențele lui Eugen Simion, președintele din acea vreme al Academiei Române, a fost publicată o ediție anastatică, în 19 volume, a tot ceea ce se realizase în peste un secol de eforturi colective.

Menționez că această ediție anastatică include porțiunile redactate de echipa Sextil Pușcariu (de la A până la cuvântul lojniță, fără litera D), la care se adaugă volumele corespunzătoare literelor D, M; N; P; S, Z (17 volume, realizate de colectivul bucureștean), cele corespunzătoare literelor E, L, Ș, V, W, X, Y (7 volume, realizate de colectivul ieșean) și cele corespunzătoare literelor J, K, Q, L, O, P, R, T, Ț, U (8 volume, realizate de colectivul clujean). După datele furnizate de Academie, în forma „finală” din 2010, DLR însumează 37 de volume, înglobând un număr de circa 177.000 de cuvinte-titlu („intrări”), ilustrate prin circa 1.300.000 de citate din texte diferite (literatură, știință, cultură populară, presă etc.) din toate epocile culturii românești. Semnificațiile acestor cifre le vom vedea atunci când le vom compara cu cele ale altor dicționare naționale.

Evident că, atît prin dimensiuni, cât și prin complexitatea structurală a articolelor lexicografice, DLR nu este un dicționar popular, ci se adresează în primul rând și mai ales specialiștilor. Dicționarul academic poate fi de asemenea considerat drept un fel de „mamă a tuturor dicționarelor românești”, ca instanță de referință. Voi reveni asupra acestui aspect. Pentru a încheia aceste rânduri introductive, este cazul să reamintesc celor interesați că DLR este un dicționar unilingv, general și istoric, descriptiv, explicativ, normativ și etimologic al limbii române. Informațiile referitoare la unitățile lexicale românești sunt de ordin semantic, dar, deopotrivă și de ordin fonetic, morfologic, frazeologic, etimologic, dialectologic și stilistic.

Ca fost redactor la DLR, semnatarul acestor rânduri cunoaște din interior atât marile virtuți, cât și inerentele neajunsuri ale acestui, nu ezit să îl denumesc, monument al culturii românești moderne. Principalul neajuns al DLR‑ului rezultă din însăși istoria redactării sale. Pe parcursul celor peste 100 de ani de la publicarea primelor fascicole și până la ultimele volume, condițiile „de producere” a dicționarului s‑au schimbat radical. Pe de o parte, limba română, ca fenomen istoric dinamic, și‑a îmbogățit repertoriul lexical pe măsura evoluției culturale, pe de altă parte principiile și tehnicile lexicografice au suferit și ele masive transformări. Așa încât, o reluare integrală și o re‑elaborare a întregului edificiu pe care îl numim pe scurt DLR se dovedește, evident, necesară. Este și ceea ce Academia a și decis, cele trei mari colective de lexicografi de la București, Iași și Cluj fiind antrenați deja de peste un deceniu în vasta operație de „rescriere”, de actualizare pe baze noi a întregului dicționar.

Ceea ce m‑a determinat să intervin în dezbaterile privind viitorul DLR‑ului a fost, în mod concret, impunerea ideii de „dicționar‑tezaur” în înțelegerea și definirea dicționarului academic. Expresia aceasta, „dicționar‑tezaur”, a fost asumată tacit, ea apărând în documentele oficiale ale Academiei și ale institutelor sale de specialitate.

În foiletoanele care vor urma în săptămânile viitoare, voi trata următoarele teme: principalele caracteristici ale DLR; conceptul de „dicționar‑tezaur”; un scurt istoric al dicționarelor academice ale marilor limbi europene; funcții ale dicționarului-tezaur; propuneri de completare/actualizare a listei de cuvinte cuprinse în DLR ca dicționar tezaur.

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene“, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video