Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (II)

sâmbătă, 15 iunie 2024, 03:00
1 MIN
 Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (II)

Ca repere istorice, sunt prezentate primele lexicoane de tip tezaur realizate în Renaștere pentru limbile clasice (Thesaurus linguae Graecae și, respectiv, Thesaurus linguae Latinae).

În episodul trecut făceam o prezentare succintă și esențializată a celui mai important dicționar al limbii române, elaborat de aproximativ un secol și jumătate din inițiativa și sub auspiciile Academiei Române. Înainte de a intra în detalii privind problemele specifice și perspectivele acestui important proiect științific național, cred că este necesar să trec în revistă lucrările lexicografice similare, realizate în celelalte culturi naționale ale modernității, așa încât, prin comparație, să ne  putem da seama mai bine despre calitățile și neajunsurile propriei noastre tradiții.

Dacă facem abstracție de sutele de glosare, de diferite dimensiuni și concepții, pe care tradiția europeană, antică și medievală, ni le pune la dispoziție în arhive și biblioteci, ca punct de plecare pentru conceptul unui „dicționar tezaur”, putem lua așa‑numitul Lexicon Suidas (Souda sau Suda), o imensă enciclopedie redactată în limba greacă la Bizanț, cel mai probabil în prima jumătate a secolului al X‑lea. Cele circa 30.000 de cuvinte-titlu, așezate în ordine alfabetică, expun informații diverse de natură istorică, geografică, materială, mitologică etc. Lexiconul Suidas a circulat sub formă de manuscris printre erudiții europeni până a fi tipărit pentru prima dată în anul 1499, la Milano, cu titlul Lexicon Graecum. Ediția de referință pentru specialiști este însă cea de la Berlin din 1705. În ciuda aspectului compozit, acest prim mare lexicon enciclopedic al limbii grecești continuă să fie o sursă de informație importantă pentru erudiți; digitalizat în mai multe rânduri, este ușor accesibil pe net.

Ideea de a alcătui un „tezaur”, adică un depozit sistematizat al tuturor cuvintelor limbii grecești, așa cum sunt ele prezente în scrierile autorilor antici pare să fi venit în mintea eruditului francez Henri Estienne (1528-1598), cunoscut și sub numele latinizat Henricus Stephanus. Filolog el însuși, cunoscător al limbilor greacă, latină și ebraică și editor, între altele al operelor lui Platon, Pindar și Hesiod, Henri Estienne a făcut parte din generația de aur a umaniștilor europeni (alături de un Erasmus din Rotterdam, de Guillaume Budé, Aldo Manutius sau Marsilio Ficino), învățați care și‑au dat seama de imensul potențial nu doar cultural și simbolic, dar și comercial al recuperării textelor eline și latine, prin ediții corect întocmite și prin editarea de dicționare, atlase, albume și alte instrumente auxiliare pentru studiul culturii clasice. Capodopera lui Henri Estienne a fost tipărită în 5 volume, la Paris, în anul 1572,  cu titlul Θεσαυροσ τησ Ελληνικησ γλοσσησ – Thesaurus Graecae linguae, in quo, praeter alia plurima, quae primus praestitit, (paternae in Thesauro Latino diligentiae aemulus) vocabula in certas classes distribuit, multiplici derivatorum serie ad primigenia, tanquam ad radices unde pullulant, revocata.

Pe lângă explicitarea intenției de exhaustivitate a lexiconului său, Henri Estienne menționează chiar din titlu meritele părintelui său, Robert Estienne (1503-1559), care alcătuise el însuși un dicționar tezaur al limbii latine, pe care fiul l‑a tipărit un an mai târziu după propriul lexicon grecesc, și anume în 1573, la Lyon, cu titlul Thesaurus linguae Latinae seu Promptuarium dictionum et loquendi formularum omnium ad Latini sermonis perfectam notitiam assequendam pertinentium ex optimis auctoribus concinnatum.

Metalimbajul lexicografic a fost limba latină, în sensul că toate explicațiile, inclusiv cele referitoare la cuvintele grecești erau formulate în limba latină, citatele fiind date, evident, în limba greacă originară. Caracteristicile lor se vor impune ca trăsături obligatorii ale oricărui viitor thesaurus: dorința sau tendința spre exhaustivitate, adică spre cuprinderea tuturor unităților lexicale atestate vreodată, de la cele mai curente, până la cele mai rare; prezentarea strict alfabetică a cuvintelor-titlu; crearea unui metalimbaj lexicografic, precis, esențializat și transparent; documentarea exhaustivă, adică „despuierea” tuturor textelor (istorie, literatură, arhitectură, retorică, filosofie, matematică, astronomie, artă militară, artă culinară, legislație, administrație, inscripții etc., etc.) păstrate în greacă, respectiv latină, din toate epocile, începând cu epoca arhaică și până în zorii epocii moderne; prezentarea formelor flexionare ale cuvintelor; indicații privind circulația dialectală sau întrebuințarea stilistică a termenilor; distingerea sensurilor diferite la cuvintele polisemantice; delimitarea și definirea expresiilor sau a sintagmelor fixe și, mai presus de toate, definirea sensurilor cuvintelor și expresiilor și exemplificarea acestora prin citate autentice din autorii cunoscuți sau din texte secundare. Ne putem imagina câtă muncă presupunea strângerea acestui material ilustrativ, într‑o epocă în care editarea critică și tipărirea scrierilor autorilor greci și latini se afla ea însăși la începuturi.

Aceste două mari lexicoane ale limbilor elină și latină au constituit în epocă un reper, un punct de plecare și un model pentru ceea ce va urma în secolul următor, o dată cu impunerea limbilor naționale (italiana, franceza, germana, spaniola, mai întâi) ca limbi de cultură. Cum vom vedea în continuare, fiecare nou idiom sosit la ospățul culturii scrise superioare avea pretenția de a i se dărui un „tezaur” pe măsură, iar principii, regii sau împărații ambițioși nu vor ezita să îi încurajeze pe învățați în această direcție.

Este necesar să menționez că, sub aceleași sigle de prestigiu Thesaurus linguae Graecae și Thesaurus linguae Latinae, în ultimele decenii, filologi de la universități de prestigiu care dispun de fondurile necesare, au inițiat elaborarea ab initio, pe baza principiilor lexicografice moderne și a instrumentarului de lucru electronic și digital, a unor noi dicționare‑tezaur ale celor două mari limbi clasice, care se află la baza culturii eruropene. Avem mai întâi, pentru limba latină, un proiect digital la Universitatea din California, inițiat în 1971, disponibil pe net. Pentru limba greacă, un proiect modern a fost inițiat în anul 1894 de către filologul clasicist Eduard Wölfflin și se află astăzi sub auspiciile Academiei din München (Bayerische Akademie der Wissenschaften). De pe site-ul oficial al acestei instituții, am aflat că au fost finalizate până acum fascicolele până la litera P, inclusiv, disponibile în format PDF on line; finalizarea întregului proiect este estimată în anul 2050. (Va urma)

 

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene“, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

 

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii