Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (V)

sâmbătă, 06 iulie 2024, 03:01
1 MIN
 Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (V)

Continuăm incursiunea în istoria marilor dicționare ale limbilor europene moderne prezentând pe scurt principalele momente din istoria lexicografiei academice italiene.

Inițiativa elaborării unui mare dicționar al limbii italiene aparține uneia dintre cele mai vechi academii europene, înțelegând prin academie o asociație de învățați dedicată depozitării și sporirii cunoașterii umane. Este vorba despre instituția devenită celebră cu numele Accademia della Crusca, ale cărei baze au fost puse de eruditul italian Lionardo Salviati (1539‑1589), unul dintre umaniștii apropiați ilustrei familii Medici de la Florența. Întemeiată în anul 1583 Accademia della Crusca și‑a afirmat scopul precis de a codifica printr-un mare dicționar dialectul toscan, care, pe baza marii literaturi renascentiste din secolele anterioare, de la Dante, Petrarca și Boccaccio, până la Machiavelli, începuse să se impună deja ca limbă literară comună pentru toți italienii. Marea operă lexicografică despre care vorbim a contribuit decisiv la definitivarea acestui proces istoric de acceptare a dialectului toscan ca limbă literară de italienii extrem de divizați politic multe secole la rând. S‑au angajat în lucru un număr de 36 de membri ai Academiei sub conducerea lui Bastiano De Rossi (1556-1627) , unul dintre fondatorii Academiei, care i‑a avut inițial alături, în stabilirea formatului și a normelor de redactare, pe ceilalți fondatori ai Academiei, Lionardo Salviati însuși, Bernardo Canigiani (1524‑1604) și Antonio Francesco Grazzini (1503-1584), cu toții reputați filologi și literați. Dicționarul a fost declarat terminat în anul 1591, primind titlul Vocabolario della lingua toscana, dar a fost tipărit mai târziu, în anul 1612 la Veneția, la un an după Tesoro de la lengua castellana o española! Titlul complet (Vocabolario degli Accademici della Crusca, con tre indici delle voci, locuzioni, e prouerbi latini, e greci, posti per entro l’opera. Con priuilegio del sommo pontefice, del re cattolico, della serenissima Repubblica di Venezia, e degli altri principi, e potentati d’Italia, e fuor d’Italia, della Maestà Cesarea, del Re Cristianissimo e de de Serenissima Arciduca Alberto. In Venezia MDCCXII) ne spune multe despre importanța politică majoră care îi fusese atribuită dicționarului de către inițiatori, prin menționarea globală a tuturor principilor italieni, alături de Papă, regele Spaniei și de împăratul german, care era și regele nominal al Italiei! Ca și în cazul dicționarului tezaur castilian, dicționarul este integral monolingv, latina fiind întrebuințată ca instrument metalexicografic secundar, pentru precizarea sensurilor prin echivalentul latin. Marea noutate constă în numărul mult mai mare de citate ilustrative din autorii florentini. În secolele care au urmat, dicționarul Academiei della Crusca s‑a impus ca un reper constant și un factor unificator al culturii naționale italiene, dincolo de endemica fărâmițare politică. Edițiile succesive (a II‑a – 1623, Veneția; a III‑a – 1691, Florența; a IV‑a, 1729‑1738, Florența; a V‑a, 1811, Florența) au devenit din ce în ce mai cuprinzătoare și mai complexe, savanții florentini căutând să țină pasul cu evoluția vocabularului italian. Toate cele cinci ediții istorice dețin excelente ediții electronice scanate, de bună calitate. În 1983, celebra operă lexicografică este declarată prin lege institut național cu numele Opera del Vocabulario. Pe baza glorioasei tradiții, în Italia ultimelor decenii am asistat la o ferventă acțiune conjugată de realizare a unui veritabil dicționar-tezaur.

Sunt de menționat în acest context cele două proeminente opere lexicografice ale Italiei contemporane. Este vorba mai întâi de Grande dizionario della lingua italiana, o operă lexicografică impozantă, cuprinzând 21 de volume, în 22.700 de pagini. Inițiativa alcăturii acestui cel mai cuprinzător dicționar istoric al limbii italiene a aparținut lingvistului Salvatore Battaglia (1904‑1971), care a început lucrările în anul 1961, pornind de la structura nu mai puțin celebrului Dizionario della lingua italiana al lui Niccolò Tommaseo din 1861. După moartea inițiatorului acestui proiect, lucrările au fost continuate până la finalizarea din anul 2002, fiind coordonate de diferite personalități, între care se remarcă Edoardo Sanguinetti (1930‑2010) și Giorgio Bàrberi Squarotti (1929‑2017). Din anul 2019, acest dicționar‑tezaur al limbii italiene este disponibil pe internet. În dicționarul lui Battaglia sunt 183.594 de unități lexicografice, bibliografia cuprinde 14.061 de texte din 6077 autori. Alături de termenii comuni sunt cuprinse cu generozitate arhaismele și latinismele limbii italiene, frazeologia este bogat reprezentată și ilustrată, iar componenta etimologică este succintă și precisă.

Cea de-a doua inițiativă lexicografică majoră în Italia contemporană aparține marelui lingvist Tullio de Mauro (1932‑2017), membru al Accademiei della Crusca, autor al unei opere monumentale, care include sute de titluri, între care și o istorie a limbii italiene. Autor al ediției-standard a Cursului de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure, de Mauro este inventatorul conceptului de „analfabetism funcțional”. Menționez în treacăt, cu mândrie, că a fost prieten și admirator al lui Eugen Coșeriu, marele meu maestru. În ultima parte a vieții, Tullio de Mauro s‑a concentrat asupra studierii dinamicii contemporane a limbii italiene, preocupările sale în acest domeniu sintetizându‑se în monumentala lucrare lexicografică Grande dizionario italiano dell’uso ( GRADIT), tipărit în anul 2000 în șase volume, 3000 de pagini, cu 160.000 de cuvinte titlu.

Concepția lexicografică este originală, cu numeroase elemente de noutate. Atenția este focalizată pe situația prezentă a lexicului italian, dar este indicată și prima atestare scrisă a fiecărui cuvânt. Cuvintele vocabularului comun, cunoscute de orice utilizator al limbii italiene poartă indicații privind frecvența în uz, fiind împărțite în trei categorii: cuvinte cu frecvență maximă în uz, adică cele aparținând lexicului principal (cca 2000 de unități), cuvinte relativ învechite (cca 2750 de unități) și cuvinte cu circulație restrânsă la anumite categorii sociale (cca 2300 de unități). Alte indicații de circulație se referă la termenii tehnici, livrești, la împrumuturile neadaptate (xenisme), regionalisme, arhaisme. (Va urma)

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene“, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

 

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii