Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (VIII)

Realizarea celui mai cunoscut dicționar al limbii engleze are numeroase similitudini cu operele similare ale celorlalte mari culturi europene: a fost un proiect gigantesc, desfășurat pe parcursul mai multor generații, cu implicarea a mii de colaboratori și sub conducerea unor reputați oameni de știință. Ideea realizării unui dicționar general, istoric, etimologic și eshaustiv al limbii engleze, după modelul nemărturisit al lui Deutsches Wörterbuch al Fraților Grimm, a fost formulată prima dată în mod explicit în cadrul Societății de Filologie din Londra, asociație academică reunind erudiți și profesori recunoscuți în diferite domenii ale cercetării filologice ale vremii. Într‑o ședință din anul 1857, pornind de la constatarea deficiențelor dicționarelor existente,  trei dintre membrii proeminenți ai Societății, teologul și poetul Richard Chenevix Trench (1807‑1886), tânărul lingvist și lexicograf Herbert Coleridge (1830-1861, nepot al marelui poet romantic Samuel Taylor Coleridge) și filologul Frederick Furnivall (1825‑1910, editor de texte vechi), propun realizarea unui nou dicționar general al limbii engleze, numit inițial New English Dictionary, cu vocație de tezaur: să cuprindă toate cuvintele limbii engleze atestate în documente scrise, din toate epocile istoriei engleze, să fie etimologic, istoric și cu exemplificări foarte bogate. Mobilizând un număr oarecare de voluntari pentru colectarea de material lexical ilustrativ din diverse surse tipărite din istoria limbii engleze, cei trei s-au succedat la coordonarea lucrărilor, dar nu au reușit să finalizeze ceva.

Abia peste două decenii, în anul 1879, celebra Oxford University Press își asumă formal finalizarea și tipărirea lucrării, iar membrii Societății Filologice convin, după lungi ezitări, să încredințeze lucrările lui James Murray (1837‑1915), un autodidact de geniu, poliglot care își însușise cunoașterea celor mai importante limbi europene, germanice, romanice și slave, ca și a limbilor clasice, latina, greaca și ebraica, precum și a câtorva limbi orientale. Personalitate carismatică, Murray activează un vast mecanism de voluntariat, organizând în propria locuință, mai întâi la Londra, apoi la Oxford, un Scriptorium, un imens fișier de atestări trimise prin poștă, pe cărți poștale, de mii de voluntari din întreaga lume anglofonă! La angajare, Murray a promis că va termina dicționarul în zece ani, promisiune care s‑a dovedit, desigur, himerică și irealizabilă. Peste cinci ani, în 1884, Murray a reușit totuși să livreze pentru tipar o primă fasciculă (porțiunea A‑ant-), care a impresionat nu doar pe cunoscători și pe specialiști, ci întreaga societate britanică, prin excelența la toate nivelurile: exhaustivitate, finețe a delimitării sensurilor, precizie a definițiilor, siguranță a etimologiilor, amploare a citatelor ilustrative.

James Murray (1837-1915) în celebrul său Scriptorium din Banbury Road, Oxford

 

Între sutele de colaboratori voluntari pe care Murray a reușit să îi mobilizeze  pentru colectarea de citate din întreaga lume anglofonă, s‑a distins figura  ciudatului personaj William Chester Minor (1834‑1920), un fost ofițer american condamnat pentru crimă și internat într‑un ospiciu în Anglia. Relația specială dintre Murray și Chester Minor a făcut subiectul filmului The Professor and the Madman, din 2019, în care rolul lui Murray a fost interpretat de Mel Gibson, care a fost și producător al peliculei. Filmul a fost difuzat și în România.

După succesul publicării primei fascicole, Murray a acceptat colaborarea altor trei reputați filologi britanici, profesorii Henry Bradley (1845‑1923), William Craigie (1867‑1957) și Charles Talbut Onions (1873‑1965). În timp ce Murray își continua activitatea în Scriptoriul său de la Oxford, ceilalți trei și‑au constituit propriile echipe de redactare, împărțindu‑și „literele” dicționarului, pentru a putea lucra în paralel, însă după aceleași principii și coordonându‑se în permanență. În aceste noi condiții de eficiență, fasciculele din dicționar au fost tipărite ritmic de Oxford University Press, până la ultima, în aprilie 1928. În asamblarea finală, deși devenise universal cunoscută cu numele Oxford English Dictionary, monumentale lucrare a primit pe copertă titlul A New English Dictionary on Historical Principals. Cele zece volume, la care s‑au adăugat ulterior trei suplimente conținând bibliografia și unele adaosuri, cuprind peste 250.000 de cuvinte titlu și aproximativ 2.000.000 de citate.

OED, ediția I, 1928, în 10 volume

 

Similar cu ceea ce s‑a întâmplat și cu alte celebre „dicționare‑tezaur”, lucrurile nu s‑au oprit aici; între continuatori s‑a impus treptat Robert William Burchfield (1923‑2004), învățat care și‑a legat destinul de OED. Burchfield a coordonat lucrările, ca redactor-responsabil, începând cu anul 1971, reușind să publice în anul 1989 o a doua ediție, augmentată, în 20 de volume (22.000 de pagini, 5000 de noi cuvinte și sensuri).

OED, ediția a II‑a, 1989, în 20 de volume

 

Sub numele The Historical Thesaurus on OED (HTOED), pe net este ușor accesibilă o ediție digitală a marelui dicționar-tezaur al limbii engleze.

 

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene“, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

 

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video