Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (X)

Reamintesc cititorilor mei că prezentarea succintă a dicționarelor academice, numite adesea și „dicționare-tezaur”, ale celor mai importante limbi de cultură ale Europei are scopul de a ne ajuta să facem, prin comparație, o evaluare mai corectă a propriului nostru „dicționar‑tezaur”, Dicționarul limbii române (DLR), elaborat sub auspiciile Academiei Române. Închei această prezentare a dicționarelor europene cu câteva date privind dicționarul academic al limbii bulgare, a cărei istorie prezintă multe similitudini cu istoria DLR‑ului nostru. Luând ca model Societatea Literară Română, întemeiată în 1866 (instituție redenumită în 1867 Societatea Academică Română, iar din 1879 Academia Română), un grup de intelectuali bulgari în exil au fondat la Brăila, în septembrie 1869, Societatea Literară Bulgară, transformată în anul 1911 în Academia Bulgară de Științe. Ca și sora ei mai mare, Academia Română, Academia de Științe a Bulgariei și‑a fixat ca obiective centrale normarea ortografiei, o gramatică și un mare dicționar ale limbii bulgare. În acest scop, în anul 1914 a fost desemnat un comitet format din filologii Al. Teodorov-Balan, B. Tsonev și Ivan A. Georgov, pentru a elabora un proiect al viitorului dicționar academic. Lucrările la dicționar trenează, așa încât în 1923 se creează în cadrul Academiei de Științe a Bulgariei o „comisie specială a dicționarelor limbii bulgare”, dar rezultate concrete vor apărea abia după anul 1942, când a fost creat, în cadrul Academiei Bulgare de Științe, un Institut al Limbii Bulgare (Институт за Български Език), cu aproximativ 100 de angajați permanenți. La o primă redactare a dicționarului s‑a ajuns abia în anul 1977, dacă înțeleg corect afirmațiile din cuvântul înainte semnat de Cristalina Ciolakova la tomul I din Dicționarul limbii bulgare (Речник На Българския Език), tipărit la Sofia în anul 2001. În anii care au urmat au apărut alte tomuri, până la ultimul, din 2023, al XVI‑lea, conținând cuvintele din porțiunea alfabetică С – системност. Neterminat, Dicționarul limbii bulgare conține, în cele 16 volume deja tipărite, un număr de 124.000 de cuvinte titlu, selectate din toate palierele importante ale limbii (termeni literari, dialectali, arhaisme, neologisme, termeni argotici etc.). Lucrările la acest dicționar vor continua până la finalizare, primele șase tomuri (literele A-J) fiind deja republicate într‑o versiune actualizată.

Dicționarul Academiei Bulgare de Științe

 

***

Înainte de a reveni la tema principală a acestei prelegeri, care este expunerea unor păreri privitoare la locul pe care dicționarul academic românesc (DLR) îl ocupă în concertul dicționarelor-tezaur ale limbilor europene și la cele mai potrivite căi de continuare a elaborării lui, voi face o sinteză a datelor comparative pe care le-am adunat în foiletoanele anterioare.

Ideea de „tezaur”, adică de colecție exhaustivă a cuvintelor unei limbi, pare să fi apărut în Renaștere, când limbile greacă și latină își consolidează statutul de limbi de cultură supranaționale în spațiul european. Alcătuite de erudiți în secolele al XVI‑lea = al XVII‑lea, pe baza „despuierii” textelor literaturilor latină și greacă, texte care în aceeași epocă erau tipărite în ediții critice, Thesaurus linguae Graecae și Thesaurus linguae Latinae au devenit, dincolo de valoarea lor instrumentală intrinsecă, modele pentru organizarea și sistematizarea lexicului noilor limbi de cultură naționale ale Europei care își creau, prin emancipare de cele două limbi de cultură clasice, propria identitate. Necesitatea de a angrena în această activitate spiritele cele mai apte, a dus la crearea academiilor naționale, cele mai vechi fiind cele din Italia, Spania și Franța. Adunând la un loc pe cei mai reputați erudiți ai vremii și puse, de obicei, sub protecție regală, academiile naționale și‑au trasat ca scop principal tocmai alcătuirea și publicarea unui „dicționar-tezaur”, cât mai cuprinzător și cât mai judicios alcătuit, reper de autoritate în înțelegerea și folosirea lexicului limbii respective pentru toți oamenii instruiți. Secolul al XIX‑lea, definit ca secol al Romantismului și, deopotrivă, ca secol al națiunilor, au conferit ideii „dicționarului tezaur” o importanță sporită. Pe de o parte, nașterea națiunilor moderne a făcut din alcătuirea unui dicționar general al limbii naționale un act de prestigiu politic și de maturitate a statului respectiv în plan internațional. Pe de altă parte, impunerea metodei comparativ-istorice ca fundament teoretic al cercetării limbilor a oferit activității lexicografice o dimensiune prioritar culturală și istorică, dicționarul-tezaur fiind chemat să ateste specificitatea culturii respective, așa cum se reflectă ea prin limbă în realizările literare, culturale, științifice de-a lungul secolelor. Asistăm așadar, pe parcursul secolului al XIX‑lea, între națiunile europene, la o veritabilă cursă de sistematizare a tezaurului limbii. Chiar cu implicarea, cum spuneam, a celor mai străluciți intelectuali umaniști pe care îi aveau la vremea respectivă națiunile, și cu angajamentul unor echipe considerabile, sarcina s‑a dovedit rapid cu neputință de realizat pe parcusul unei singure vieți de om. Așadar, realizarea dicționarelor-tezaur dovedește, fără excepție, nevoia unor eforturi transgeneraționale. În medie, a fost nevoie de peste un secol pentru a se ajunge, de fiecare dată, la o versiune cât de cât onorabilă. În plus, o dată dusă la capăt o variantă finalizată a dicționarului-tezaur, s‑a ajuns repede la constatarea că această variantă devine obsoletă în raport cu dinamica limbii și a producerii de noi texte în limba respectivă. Așadar, deducem până acum următoarele trăsături comune ale unui dicționar-tezaur: cadrul academic, implicarea statului, intenția exhaustivității, caracterul transgenerațional și caracterul non finit.

Sub rezerva unor lacune inerente procesului de documentare, expunem acum datele statistice pe care le-am colecționat privind structura și dimensiunile principalelor dicționare-tezaur; datele se referă la ultimele ediții anunțate oficial.

Începem cu dicționarul nostru, DLR, reamintind datele: 37 de volume, 177.000. de cuvinte-titlu („intrări”) și 1.300.000 de citate.

Dicționarul Academiei Franceze: 100.000 de cuvinte-titlu, 250.000 de definiții, 400.000 de citate.

Dicționarul Academiei Regale a Spaniei: 93.000 de cuvinte titlu.

Dicționarul Academiilor Italiene: a) versiunea Battaglia din 2019: 183.594 de cuvinte titlu, cu citate extrase din 14.061 de unități bibliografice; b) versiunea Tullio de Mauro: 160.000 de cuvinte-titlu.

Dicționarul Fraților Grimm, al limbii germane: 32 de volume (ultimul în 1961), 320.000 de cuvinte-tiltu, cu citate extrase din 4000 de surse.

Oxford Dictionnary, terminat în 1928: 250.000 de cuvinte-titlu, cu peste 2.000.000 de citate ilustrative.

Dicționarul de la Varșovia al limbii poloneze, terminat în 1928: 8 tomuri, 270.000 de cuvinte titlu.

Dicționarul Academiei Olandeze, terminat în 1998: 43 de volume, 400.000 de cuvinte-titlu, 1.700.000 de citate din 12.000 de surse.

Dicționarul Academiei de Științe a Bulgariei: 16 volume (ultimul în 2023), 124.000 de cuvinte-tiltu.

Interpretarea sumativă a acestor date o vom face în foiletonul de săptămâna viitoare. (Va urma)

 

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene“, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

 

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video