Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (XI)

Prezentarea sintetică a dicționarelor-tezaur ale principalelor limbi de cultură europene ne permite acum, prin comparație, să înțelegem mai bine statutul și semnificația culturală a dicționarului academic al limbii române (DLR). Pe lîngă trăsăturile generale, pe care le‑am menționat deja (tendința spre cuprinderea exhaustivă a limbii istorice, cadrul-suport al statului și al unei instituții academice, implicarea în elaborarea lui a unor personalități de prim rang ale culturii respective, ceea ce am numit „caracterul transgenerațional”, adică durata de peste un secol reclamată de elaborarea lui), din punct de vedere al dimensiunilor, Dicționarul limbii române (DLR) se situează undeva la mijloc. Cu cele 37 de volume, 177.000 de cuvinte titlu și 1.300.000 de citate ilustrative, DLR este mai cuprinzător decât dicționarele-tezaur ale limbilor franceză (100.000 de cuvinte-titlu) sau spaniolă (93.000 de cuvinte-titlu), dar este cu mult întrecut de dicționarele limbilor olandeză (400.000 de cuvinte titlu) sau germană (320.000 cuvinte titlu).

Această disparitate numerică între diferitele tradiții lexicografice naționalenu ne spune nimic despre caracterul sau dinamica istorică a limbilor respective, ci doar despre criteriile de selecție a „intrărilor” adoptate de autori, unii dintre aceștia fiind mai „generoși”, alții mai restrictivi în selectarea cuvintelor considerate demne de a figura în „tezaur”. Se știe de altfel că, privit ca un ansamblu, vocabularul unei limbi moderne este, practic, imposibil de inventariat în întregime, prezentându‑se ca o realitate fluidă și dinamică. La o extremă, unele cuvinte dispar total din uz și chiar din memoria pasivă a vorbitorilor, la cealaltă extremă, cuvinte noi sunt inventate în orice moment de vorbitori, unele sunt acceptate și de alții, adică intră în uz, altele sunt respinse etc. Ceea ce mai trebuie spus pentru cititorul nespecialist este că nici un olandez nu cunoaște toate cele 400.000 de cuvinte din dicționar, la fel cum nici un român nu cunoaște toate cele 177.000 de cuvinte din DLR.

Lingviștii fac o distincție fundamentală în între lexicul principal al unei limbi și restul  sau masa vocabularului. Cuprinzând aprox. 4000-5000 de cuvinte, lexicul principal cuprinde unitățile lexicale de bază (verbe, substantive, adjective, adverbe, pronume, numerale, prepoziții și conjuncții) cunoscute și folosite de toți vorbitorii în viața de zi cu zi. Din punct de vedere funcțional, stăpânirea acestui fond lexical principal este suficientă pentru a califica pe cineva ca vorbitor al limbii respective. Mihai Eminescu și William Shakespeare, mari scriitori, nu au folosit în opera lor mai multe cuvinte!

***

După acest lung periplu istoric și comparativ, interesant, sper, și pentru cititorul nespecialist, revin la tema centrală a acestei conferințe, DLR‑ul nostru cel de toate zilele! Tezele pe care le susțin și pe care vreau să le argumentez în continuare sunt următoarele: 1. DLR‑ul este cu adevărat dicționarul tezaur, unicul, al limbii române, 2. pentru a‑și merita numele de dicționar tezaur, ar trebui, cel puțin programatic, dacă nu și practic, să cuprindă toate cuvintele limbii române, pentru care există atestări verificabile, și 3. ca să poată să‑și îndeplinească menirea (ceea ce se întâmplă deja cu alte tradiții!), dicționarul tezaur nu poate exista în epoca actualădecât în format electronic!

Socot că este util să încerc mai întâi să disting și să definesc principalele funcții ale unui dicționat tezaur. Acestea ar fi, cred, patru mai importante, și anume:

1. funcția de cunoaștere (sau gnoseologică), prin care se asigură, în principal, instrumentul necesar specialiștilor pentru studiul sistematic al limbii naționale, dar și tuturor intectualilor legați prin profesie de limba maternă (profesori, scriitori, ziariști etc.) interesați de (auto)verificarea unor nesiguranțe ale propriei competențe în întrebuințarea limbii naționale;
2. funcția simbolică, de identificare a identității naționale, ceea ce reclamă în mod necesar suportul statului, prin instituții specializate, în primul rând Academia;
3. funcția practică,de orientare a politicilor lingvistice naționale, a procesului de normare etc.;
4. funcția de stocare a informațiilor privind lexicul limbii naționale, de la începuturileei până în momentul finalizării, dicționarului.

Voi reveni cu detalii în episodul de săptămâna viitoare. (Va urma.)

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene“, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» și cercetător științific la Institutul de Filologie Română «Alexandru Philippide» din Iași

Publicitate și alte recomandări video