Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (XIII)

sâmbătă, 12 octombrie 2024, 03:01
1 MIN
 Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (XIII)

În încheirea periplului teoretic, în episodul de față sunt definite succint alte trei funcții ale dicționarului-tezaur: funcția de marcare a identității naționale, funcția practică și funcția de stocare a informațiilor referitoare la lexicul limbii naționale.

A doua funcție importantă a unui dicționar-tezaur, după funcția de cunoaștere, despre care am vorbit în foiletonul de săptămâna trecută, este funcția simbolică de marcare a identității naționale. Creație colectivă și cadru de manifestare a specificului unei comunități umane, limba ca atare reprezintă deopotrivă și factorul principal de configurare și de conștientizare a identității respectivei comunități etnice. Această judecată simplă este valabilă pentru orice tip de comunitate umană, de la comunitățile tribale și până la structurille evoluate din punct de vedere istoric, cum ar fi statele. În special în epoca modernă, acest tip de conștientizare prin limbă a unei identități colective a condus, alături de alți factori, la nașterea națiunilor moderne. Nu este deloc întâmplător faptul că, în chiar „secolul națiunilor”, cum numesc mulți exegeți secolul al XIX‑lea, preocuparea pentru cultivarea instituțională a limbii naționale s‑a impus ca o sarcină importantă a statului național. În acest context, statele moderne au creat instituții specializate pentru îndeplinirea acestei sarcini, în principal școala, universitățile și academiile. Manualele, gramaticile și dicționarele de toate tipurile și dimensiunile au devenit instrumente de largă întrebuințare comunitară pentru cultivarea limbii. La un nivel superior, ideea elaborării unui dicționar-tezaur, adică a unui depozit integral și sistematizat al lexicului limbii naționale, s‑a impus prin sine însuși ca un reper central al afirmării prin limbă a identității naționale. Date fiind enorma cantitate de muncă și nivelul foarte înalt al competențelor științifice necesare, acest obiectiv, realizarea dicționarului-tezaur, a reclamat în mod obligatoriu suportul logistic și financiar al statului, la nivelele cele mai înalte ale reprezentării sale, șeful statului (monarhul, președintele) și guvernul, care au încredințat această sarcină unei Academii, nu în puține cazuri întemeiată chiar în acest scop. Procesul pe care l‑am descris în linii mari mai sus caracterizează multe dintre culturile naționale europene moderne și definește cu precizie cazul României.

Câteva cuvinte acum despre funcția practică a dicționarului-tezaur. Impunându‑se în conștiința publică drept instanță și reper suprem pentru cunoașterea științifică a limbii naționale, dicționarul-tezaur poate servi și unor scopuri practice mai modeste, de exemplu practica didactică. Autorii diferitelor dicționare speciale, utile ca instrumente didactice, cum ar fi dicționarele școlare de sinonime, de antonime, de paronime, de expresii și locuțiuni, de arhaisme, de regionalisme etc. găsesc în dicționarul-tezaur sursa de material cea mai sigură și mai completă. Deopotrivă, autorii numeroaselor dicționare bilingve, de diferite dimensiuni, care au limba română ca limbă‑sursă sau ca limbă‑țintă, au la îndemână informațiile multiple din dicționarul‑tezaur. În măsura în care dezideratul exhaustivității este atins, diferitele categorii de profesii intelectuale (profesori, ziariști, juriști, istorici, sociologi, antropologi etc.), pot apela la dicționarul-tezaur ca la o ultimă instanță, atunci când sursele de informare obișnuite nu le oferă informațiile dorite. În fine, dicționarul-tezaur constituie un instrument de bază pentru lingviștii înșiși, preocupați de probleme concrete de istoria limbii, de evoluția graiurilor populare, de dinamica terminologiilor speciale și a celor științifice, de dinamica stilurilor funcționale, de evoluția normei literare de la o epocă la alta, de adoptarea celor mai potrivite politici lingvistice etc.

O altă funcție a dicționarului-tezaur, care poate fi distinsă în prelungirea celor discutate mai sus ar fi funcția de stocare a informațiilor privitoare la dinamica istorică a lexicului limbii naționale, în succesiunea epocilor sale de evoluție, până în momentul finalizării dicționarului. Este aici momentul să introducem în discuție conceptul de muzeificare a unui dicționar-tezaur. Este vorba de faptul că elaborarea sa pe parcursul mai multor generații – media europeană este un secol și jumătate! – conduce la „învechirea” informației lexicografice propriu‑zise, adică la modificarea structurii semantice a multor cuvinte, dispariția din uz a unor sensuri, sintagme, expresii sau chiar cuvinte, respectiv apariția altor cuvinte, sensuri sau expresii noi. Baza de documentare propriu‑zisă sporește cantitativ în timp, pe măsura evoluției și a diversificării literaturii naționale în sens larg (beletristică, științe) și a modificărilor vieții materiale curente și a mentalităților. Se mai adaugă, ca agent al „învechirii”, modificarea tehnicilor lexicografice și rafinarea normelor de redactare de la o generație la alta de redactori. Lexicografii și utilizatorii avizați ai unui dicționar‑tezaur (fie acesta Dictionnaire de l’Academie Francaise, Grimmwörterbuch, Oxford Dictionary, Diccionario de la Real Academia sau DLR‑ul nostru) cunosc prea bine marile diferențe și discrepanțe între fascicolele apărute la începuturi și cele mai recente. Astfel încât, în momentul în care se consideră, mai mult sau mai puțin convențional, că un dicționar-tezaur a fost finalizat, el este deja obsolet. Aceasta nu înseamnă că o dată tipărit în întregime, își pierde utilitatea și importanța culturală, ci doar că devine „obiect de muzeu”, componentă a patrimoniului național, obiect de studiu pentru specialiști și marcă a identității culturale naționale. Aventura lexicografică de „tezaurizare” poate continua în formatul virtual pe care îl pun la dispoziție mijloacele electronice actuale. Este soluția adoptată deja de mai toate culturile majore europene.

După acest lung periplu istorico‑comparativ și teoretic, în episoadele viitoare voi examina mai îndeaproape DLR, dicționarul academic românesc. (Va urma)

 

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene“, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

 

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii