Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (XVI)*

După „eșecul” onorabil și plin de învățăminte al ieșeanului Alexandru Philippide de a realiza doritul dicționar academic, autoritățile Academiei, recte Comisiunea Dicționarului, și‑au pus toate speranțele într‑un viguros nou început, îndreptându‑și atenția asupra lui Sextil Pușcariu (1877‑1948), proaspăt membru corespondent al Academiei Române și profesor la Univeritatea din Cernăuți. În1906, tânărul învățat ardelean, cu studii temeinice cu câțiva dintre cei mai mari lingviști ai epocii, la Leipzig (cu Karl Brugmann, August Leskien și Edvard Sievers), la Paris (cu Gaston Paris) și la Viena (cu Constantin Jireček și Wilhelm Meyer-Lübke), își asumă oficial dificila sarcină de a concepe, organiza și coordona activitatea de elaborare, în ritm alert, a lucrărilor la dicționarul-tezaur. În preambulul unui Raport către Comisiunea Dicționarului, redactat și prezentat probabil în acei ani de început, dar tipărit abia în 1913, odată cu prima parte (cuprinzând literele A și B) a ceea ce se va numi DA (Dicționarul Academiei), Pușcariu ține să liniștească temerile Regelui și ale conducerii Academiei, dând toate asigurările care i se cereau, în următorii termeni: „Ținta mea nu poate fi a da un dicționar ideal și – cel puțin în împrejurările de astăzi – nerealizabil, ci, numai a mă apropià de acest ideal întru cât se poate într’un timp foarte scurt. Dintre condițiile care mi se păreau că garantează buna reușită a unui dicționar, am primit numai pe cele indispenabile și am renunțat la acelea cari ar fi putut face lucrarea mai completă, dar ar fi întârziat‑o prea mult.” (p. IX). De remarcat că, spre cinstea sa, noul redactor responsabil al dicționarului academic recunoaște în termeni elogioși aportul înaintașului său ieșean, arătând că prin preluarea arhivei lui Philippide „am fost scutit de cea mai anevoioasă dintre lucrările pregătitoare, de munca grea și obositoare a adunării materialului” (p. X). Programul de lucru, principiile și normele de redactare trasate în cele 40 de pagini ale Raportului sugerează deja că speranțele unei rapide finalizări se vor dovedi în curând iluzorii. Se preconiza o minuțioasă analiză critică a materialului faptic, „critica dicționarelor” înaintașilor, o atenție specială pentru cuvintele vechi și populare, un număr suficient de „citațiuni”, o clasificare judicioasă a înțelesurilor cuvintelor polisemantice, traducerea în franceză a sensurilor, urmate de definiția extinsă și analitică a definiției în limba română, înregistrarea sinonimelor fiecărui cuvânt, un extins paragraf cu discuții etimologice. După cum poate observa și un nespecialist, programul lui Pușcariu nu diferea mult de cel al lui Alexandru Philippide! Singura concesie serioasă făcută principiului economiei cu orice preț a fost renunțarea la neologisme! Această promisiune conjuncturală nu a putut fi respectată, căci eliminarea totală a neologismelor anula însăși ideea unui dicționar tezaur; așa încât, în Prefața tomului al II‑lea (literele F‑I), tipărit în anul 1934, la p. 1, Pușcariu scrie: „Ținându‑ne la curent cu desvoltarea lexicografiei moderne, ne-am depărtat tot mai mult de principiile călăuzitoare ale vechilor Dicționare Academice, excluziviste și normative, și am căutat să facem din opera noatră tot mai mult un Tezar al limbii romîne, în care să nu fie cuprinsă numai limba literară cu cuvântul mai clar precizat, ci și limba vorbită, neasemănat mai bogată, mai bogată și mai interesantă, izvorul însuși al limbii literare de mâine. De aceea am făcut un loc din ce în ce mai mare neologismului și cuvântului regional și am căutat să ne îmbogățim tot mai mult colecția noastră de fișe.”

Sextil Pușcariu

Revenind acum la textul programatic Raport către Comisiunea Dicționarului, aflăm acolo numele principalilor colaboratori ai lui Pușcariu, majoritatea dintre ei reputați lingviști, membri sau membri corespondenți ai Academiei Române: Theodor Capidan, Constantin Lacea, Alexie Procopovici, Nicolae Drăganu, Iorgu Iordan, Dimitrie Evolceanu, Teodor Naum. Pentru găsirea echivalențelor în limba franceză, fusese cooptat Henry Lolliot. Acestor specialiști li se alătură un număr apreciabil de colaboratori ocazionali, majoritatea studenți de la Universitățile din Cernăuți și Cluj: I. Brăteanu, P. Coman, E. Crișanu, Fl. Florescu, I și N. Grămadă, M. Jiga, A. Leoveanu, D. Macrea, M. Mateiu, P. Nișca, J. Nițulescu, L. Papp, Șt. Pașca, R. Paul, S. Pop, M. Pușcariu, G. Șerbu, L. Sirca, O. Toderaș, G. Tofan, O. Vasu, G. Vulcu. Dintr‑o listă foarte lungă de voluntari, furnizori de material dialectal-regional, profesori, preoți, studenți, ofițeri, medici, între alte nume cunoscute, întâlnim și pe cel al preotului G. Cioran din Rășinari! Prețioasă mi se pare și informația că reputatul învățat german Ernst Gamillscheg, profesor la Universitatea din Berlin și viitor director al Centrului Cultural German de la București, a achiziționat și a donat autorilor dicționarului academic român prețiosul fișier pe baza căruia Heimann Tiktin realizase excelentul său Rumänisch-deutsches Wörterbuch (3 vol., 1903‑1925), multă vreme singurul dicționar complet, istoric și explicativ, al limbii române. În fine, în Prefața părții a II‑a din tomul I, tipărită în 1940, pe care am citat‑o deja mai sus, lista colaboratorilor principali este reluată și completată: Constantin Lacea, Ștefan Pașca, Constantin Diculescu, Teodor Naum, Ion Chinezu, I. Gherghel, I. Costea, Lia Manoilescu, I.A. Rădulescu‑Pogoneanu și Yves Auger (echivalentele în franceză).

În rezumat, între 1906, anul în care au început lucrările, și până în anul 1949, când a fost tipărită ultima fasciculă (L-lojniță), Sextil Pușcariu și colaboratorii săi au reușit să publice puțin mai mult de o treime din ceea ce ar fi fost un dicționar complet (literele, A, B, C, D (parțial), F, G, H, I, J, L (parțial). Departe așadar de a fi complet și unitar, dicționarul realizat de Sextil Pușcariu rămâne totuși o realizare de seamă a științei filologice românești, un reper și o bază solidă pentru viitor. De nevoia unor acumulări trans‑generaționale își dăduse seama marele lingvist încă din prefața din 1913 la primul volum: „Dicționarul limbii române, în împrejurările cari se scrie azi, e încă departe de desăvârșire. El însă este temelia pe care se va puteà purtà titlul de Magnum etymologicum Romaniae, căci greșelile și lipsurile nu se pot prevedeà de la început, ci numai după ce am greșit ajungem să învățăm a ocoli greșala și numai simțind ce ne lipsește putem ști cum vom puteà îndeplinì lipsa.” (p. XL)

Moartea prematură, la doar 71 de ani, l‑a scutit pe marele învățat de calvarul închisorilor comuniste. Pe lângă DA, impozanta sa operă mai cuprinde splendida monografie despre reconstrucția limbii române (Zur Rekonstruktion des Urrumänischen, 1910), cele două volume ale monografiei Limba română (1940, 1959), inițierea lucrărilor la Atlasul lingvsitic român, revista Dacoromania, întemeierea Muzeului limbii române de la Cluj (1919), sute de studii și articole, o istorie a literaturii române vechi, pagini de memorialistică și publicistică diversă.

Un pas înainte spre realizarea idealului unui veritabil dicționar-tezaur al limbii române va fi făcut de următoarele două generații de filologi români, după cum se va vedea în următoarele foiletoane ale prezentei serii.

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene”, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video