Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (XVII)*

Idealul realizării unui dicționar academic al limbii române părea să fi devenit un proiect irealizabil în condițiile instaurării în România a dictaturii proletariatului. Una din „realizările” majore ale guvernului comunist de la București, ghidat îndeaproape de consilierii sovietici, a fost desființarea în anul 1948 a Academiei Române, considerată o instituție retrogradă, incapabilă să se adapteze la imperativele revoluției proletare și la nevoile maselor populare! Pe ruinele Academiei Române a fost creată prin decret al guvernului comunist o Academie a Republicii Populare Române, din care au fost excluși în jur de două treimi (mai precis, 113) dintre membrii vechii Academii. Din Secția de literatură și filologie au fost date afară mari personalități ale culturii românești, între care îi amintesc doar pe Lucian Blaga, Teodor Capidan, Dimitrie Caracostea, Ștefan Ciobanu, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru. Proporțiile dezastrului au fost documentate de Păun Ion Otiman în articolul 1948 – anul imensei jertfe a Academiei Române, publicat în revista „Akademos”, nr. 4 (31) din decembrie 2013, p. 115‑126. Timp de mai bine de un deceniu, nimeni nu a mai vorbit despre un dicționar general și istoric al limbii române. Problema a fost reluată la începutul „perioadei de dezgheț”, pe la jumătatea anilor ’60, când Prezidiul noii Academii hotărăște reluarea lucrărilor la dicționarul academic. În calitate de coordonatori generali ai lucrării („redactori responsabili ai lucrării”) au fost desemnați trei lingviști cunoscuți, care se bucurau de încrederea regimului comunist: Iorgu Iordan (1888‑1986), Alexandru Graur (1900‑1988) și Ion Coteanu (1920‑1997), câțiva dintre puținii academicieni care au fost preluați de noua Academie a Republicii Populare Române sau fuseseră admiși ulterior (Graur în 1955, Coteanu în 1965). Începând cu anul 2000, coordonatori ai DLR au fost desemnați alți doi academicieni, Gheorghe Mihăilă (1930‑2011) și Marius Sala (1932‑2018). Trebuie recunoscut meritul acestor personalități de a fi reușit să impună, în ciuda multiplelor dificultăți și opoziții de natură politico-ideologică, o soluție de continuitate; căci în ampla introducere nesemnată la tomului al VI‑lea al DLR, litera M, din anul 1968 (redactori responsabili: Ion Coteanu, Mircea Seche, Lidia Sfîrlea), fraza de început este explicită în acest sens al continuității: „Dicționarul de față reprezintă continuarea în formă nouă a Dicționarului limbii române, început sub conducerea lui Sextil Pușcariu de fosta Academie Română”. (p. V). În context este menționată de asemenea contribuția substanțială a profesorului ieșean Alexandru Philippide la realizarea DA.

Din ampla expunere a noilor principii și norme lexicografice care vor guverna elaborarea dicționarului academic al limbii române rețin următoarea frază programatică: „Dicționarul limbii române este un dicționar unilingv general. În această calitate el înregistrează și explică toate cuvintele atestate în vorbirea populară, în limba literară generală și în limbajul literaturii artistice. Cuvintele din limbajele tehnico-științifice intră în dicționarul nostru numai în măsura în care au pătruns sau manifestă tendința evidentă de a pătrunde în limba literară generală, în limbajul literar artistic sau în cel popular. Acest principiu de alegere a cuvintelor după natura lor stilistică are drept corolar un mijloc practic de control al răspîndirii termenilor tehnico-științifici; dacă aceștia apar curent în cel puțin două stiluri ale limbii, introducerea lor în dicționar este justificată. Prin urmare, dicționarul de față înglobează toate cuvintele de circulație generală din limba română” (p. VI). Se mai menționează de asemenea: „introducem toate regionalismele atestate”; „arhaismele au fost introduse integral în dicționarul de față”; „potrivit principiului de a se înregistra fidel lexicul limbii române în totalitatea lui, au fost introduse în dicționar chiar și unele cuvinte cărora nu li s‑a putut stabili sensul, categoria gramaticală sau proveniența geografică”. Ca o noutate absolută, se menționează că vor fi înregistrate în dicționar și „creațiile personale care răspund unor necesități reale, se răspîndesc sau manifestă tendința de răspîndire” (p. VII). Transpare foarte clar intenția de a cuprinde un număr cât mai mare din unitățile limbii române, atât în dinamica sa istorică, cât și în contemporaneitate.

Urmărind o adaptare la cerințele pe plan mondial ale lexicografiei, autorii introducerii citate declară că va fi adoptat un metalimbaj lexicografic mult mai rafinat, mai precis și mai consecvent aplicat în raport cu predecesorii. Definițiile sunt standardizate în cadrul acelorași clase de cuvinte. Sunt propuse astfel formule condensate de a distinge și codifica din punct de vedere lexicografic distincții la nivel semantic între sensurile proprii și cele figurate, între sensurile concrete și cele abstracte, între analogie, extensiune sau restrângere a sensului, între specializare și generalizare etc. Sunt adoptate chiar simboluri grafice (cum ar fi semnul ♦), pentru a marca disocieri semantice sau funcționale. Între structura seriei Pușcariu (DA) și seria nouă a dicționarului academic (DLR) se remarcă două diferențe majore: mai întâi, se renunță total la traducerea în franceză a sensurilor cuvintelor; în al doilea rând, fiecare dintre lexemele care alcătuiesc o famile de cuvinte (munci, muncitor, muncitorime etc.) este tratat în noua serie separat, ca entitate lexicografică („intrare”), pe când în seria Pușcariu derivatele erau tratate în interiroul articolului dedicat cuvântului de bază. Paragraful etimologic este redus la minimum, fără comentarea unor ipoteze etimologice. Definițiile sunt standardizate în cadrul acelorași clase de cuvinte. Bibliografia dicționarului este sporită de câteva ori. Mă opresc aici cu enumerarea câtorva din noutățile lexicografice preconizate de inițiatorii noii serii a „dicționarului tezaur”. Toate aceste principii, tehnici, norme de redactare au fost formulate explicit într‑un masiv document intern pus la dispoziția redactorilor. Dacă în etapele anterioare, după cum am văzut în paginile anterioare, cei care fuseseră angrenați în actrivitatea de alcătuire a dicționarului erau lingviști deja formați ca atare, cu ocazia inaugurării noii serii a DLR asistăm la apariția unei specializări stricte în știința filologică românească, cea de lexicograf. Acest fapt a fost făcut posibil prin înființarea, pe baza unor tradiții locale, a celor trei mari institute de cercetare ale Academiei, cunoscute în prezent sub numele de Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București, Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași și Institutul de Lingvistică și Istorie literară „Sextil Pușcariu” din Cluj. (Va urma)

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene”, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video