Dicționarul academic al limbii române (DLR) – încotro? (XX)*

Am afirmat‑o în repetate rânduri în paginile anterioare că principalul merit al Dicționarului limbii române (DLR) este însăși existența sa. Componentă simbolică importantă a devenirii culturii românești moderne în ultimele două secole, DLR atestă maturitatea culturii noastre naționale, ca și profilul distinct al acestei culturi în contextul culturilor moderne europene; căci nu sunt foarte numeroase națiunile care au reușit această performanță a tezaurizării lexicului limbilor lor istorice. Pe lângă această valoare simbolică evidentă, DLR rămâne, în ciuda numeroaselor sale cusururi, la care mă voi referi mai jos, o sursă documentară inepuizabilă și un instrument de lucru indispensabil pentru filologi (cercetători ai istoriei limbii române în primul rând, editori de texte, dialectologi, lexicologi, stilisticieni, istorici literari etc.), dar și pentru specialiști din domenii conexe (istorici, sociologi, filosofi etc.).

Acestea fiind zise, voi enumera mai întâi principalele neajunsuri ale DLR în ansamblul său. Fiind redactate și tipărite de echipe aparținând unor generații diferite, de‑a lungul a peste 100 de ani, pe baza unor criterii și tehnici lexicografice diferite de la o etapă la alta, cele 37 de tomuri ale DLR prezintă mari inconsecvențe de la un deceniu la altul și chiar de la un volum la altul, cele mai importante fiind următoarele:

1. Așa‑numita „listă de cuvinte”, adică ansamblul entităților lexicale reprezentate în dicționar ca „intrări” sau articole lexicografice autonome, prezintă mari disparități, de la absența aproape totală a neologismelor din primele fascicole ale seriei „Pușcariu”, până la mult mai generoasa deschidere către „cuvintele recente” din volumele tipărite după anul 2000. Situația este asemănătoare în ceea ce privește prezența unităților lexicale „marginale”, cum sunt elementele din argouri, jargoane profesionale, creațiile lexicale personale ale unor autori importanți, terminologiile științifice și tehnice etc.
2. Structura articolelor lexicografice a suferit în mod constant modificări, unele minore sau imperceptibile, altele radicale. De exemplu, în seria veche, derivatele și compusele lexicale erau „lucrate” în interiorul cuvântului de bază al familiei lexicale respective, de regulă un verb. Variantele morfologice, diacronice, dialectale sau stilistice erau inconsecvent înregistrate ca „intrări”, cu trimitere la cuvântul de bază. În seria nouă, toate derivatele, variantele stilistice sau regionale sunt tratate separat, ca entități autonome.
3. Traducerea în franceză a definițiilor, considerată obligatorie la începutul lucrărilor, la sfârșitul secolului al XIX‑lea, a fost abandonată, DLR devenind dicționar integral unilingv.
4. Numărul și dimensiunile citatelor ilustrative pentru diferitele sensuri, subsensuri, variante dialectale etc. au diferit mult de la o etapă la alta, restricțiile având și o bază economic-editorială. Cea mai radicală inovație în acest sens, adoptată recent, a fost decizia de a însoți fiecare atestare de indicarea, în paranteză, a anului în care enunțul respectiv a fost produs.
5. Bibliografia dicționarului, sursa obligatorie a citatelor exemplificatoare pentru diferitele sensuri, forme, utilizări etc., s‑a îmbogățit în permanență, dar destul de inconsecvent, pe măsura progreselor înregistrate în editarea critică a textelor importante ale literaturii române (în special epoca veche și secolul al XIX‑lea), dar și pe măsura apariției în câmpul creației literare a unor autori cu operă importantă (poezie, proză, dramaturgie, eseu, critică literară), precum și pe măsura diversificării accelerate a producției de texte științifice.
6. În strânsă legătură cu paragraful anterior, remarcăm multiplicarea exponențială a siglelor pentru citatele ilustrative, care a culminat cu decizia adoptării unor noi sigle, mai „transparente”, dar mai extinse.
7. Structura metalimbajului lexicografic a fost supusă ea însăși unor modificări constante, redactorii primind mereu nuanțări ale normelor de redactare, în funcție de „progresul” doctrinelor lingvistice, dar și, ceea ce este încă și mai grav, în funcție de „imperativele” ideologice. Exemplul cel mai flagrant este „colorarea” marxist‑leninistă și „dialectică” a definițiilor lexicografice din fascicolele și volumele apărute până către ultimul deceniu al dictaturii comuniste.
8. Aspectul paragrafelor finale, cel gramatical și cel etimologic, a evoluat și el, de la explicațiile extinse din seria „Pușcariu” către un schematism extrem.

Sunt toate acestea o parte infimă din provocările și dilemele cu care se confruntă în actualitatea cea mai strictă redactorii de la DLR din cele trei centre de la București, Iași și Cluj. Dacă luăm ca reper convențional anul 2010, când a fost declarată cu fast și convingere finalizarea lucrărilor la dicționarul tezaur al Academiei Române, dar și, implicit, declanșarea lucrărilor de „unificare” a celor două serii istorice (DA și DLR) constatăm următoarele:

1. La sfârșitul celor 14 ani scurși de atunci, lucrările de unificare și actualizare sunt departe de a se fi terminat. Decidenții ar trebui, după părerea mea, să se gândească serios la stabilirea unor jaloane cronologice raționale și ferme și, implicit, la o mult mai precisă delimitare și, implicit, asumare a responsabilităților.
2. Mijloacele tehnic-cibernetice (baze de date, miile de texte scanate și „ocerizate”, redactarea/ revizuirea/ finalizarea directă a articolelor lexicografice etc.) au ușurat enorm munca lexicografului, eliberând timpul consumat de operațiile de rutină în favoarea componentei creative, de înaltă calificare. Este așadar cât se poate de legitimă cerința (sau speranța!) ca ritmul la lucrările de finalizare să se accelereze.

În urmă cu două decenii, când „cibernetizarea” activității noastre se afla încă la începuturi, autorii unei foarte bune lucrări de sinteză (Thomas Herbst/ Michael Klorz, Lexicographie, 2003, p. 264), se arătau încă optimiști în privința ipotezei dispariției dicționarelor tradiționale, tipărite („das Ende des gedrückten Wörterbuchs”), pe baza următoarelor argumente: Un dicționar exlusiv electronic reclamă, pentru a fi consultat, ajutorul computer sau a unui aparat similar pe când, dacă ai la îndemână, în raftul de lângă biroul tău, de pildă DLR-ul sau orice alt dicționar, nu ai nevoie de un asemenea „hardware”. Nimeni nu își pornește computerul pentru a căuta un singur cuvânt, dar dicționarul pe hârtie ne stă, prietenos, la îndemână. Dicționarul în format electronic este dependent de locul unde se află un computer, pe când un dicționar clasic, pe hârtie, încape în buzunar sau în servieta utilizatorului. Întrebuințarea dicționarelor electronice reclamă o competență specifică de ordin digital, care nu este la îndemâna oricui, pe când dicționarele pe hârtie nu reclamă nici o competență specifică. Evident, miniaturizarea aparatelor (laptop, tabletă, telefon mobil) și creșterea exponențială a capacităților lor de stocare și a vitezei de operare, fac obsolete argumentele de mai sus. Pe acest fundal, ceea ce rămâne în picioare pentru persoanele din generația mea pare să fie doar o problemă de ordin nostalgic-sentimental! Oare ce se va întâmpla cu marile dicționare „pe hârtie” – Miklosich, Slovar’ staroslovensko jezika al Academiei pragheze, dicționarele Lidl/ Scott, Bally și Chantraine ale limbii eline, inclusiv toate cele 37 de volume ale DLR, pe care mi le-am procurat în timp, cu trudă, cheltuială și entuziasm? Cine va mai avea nevoie de ele? Am devenit oare, între timp, un fel de colecționar maniac, de tipul celor care colecționează monede, oale, aparate casnice vechi? (Va urma)

*Textul are la bază o conferință cu același titlu susținută în cadrul „Zilelor academice ieșene“, ediția a XXVII‑a, organizată de Filiala din Iaşi a Academiei Române la 20 octombrie 2023.

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video