Dileme la Centenar. Câte literaturi române există?

Confraţii lui, tribunii, poeţi oficializaţi, sunt mai cunoscuţi, sunt căftăniţi academic, dar au parte de un tratament protocolar, festiv, fiind apreciaţi pentru calitatea civică a creaţiei lor, în mai mare măsură decât pentru cea estetică. Critica din ţară ezită încă să îi aşeze pe autorii de limbă română din afara graniţelor alături de scriitorii autohtoni. Fie le rezervă nişe separate, sugerând că ei ar aparţine încă unui „afară” al literaturii române (sintagma e a lui Sorin Alexandrescu şi se referă la exil), fie îi citesc sau se prefac a-i citi ca şi cum literatura lor nu ar fi fost condiţionată de contextul politic, aspect care îi dă relevanţă (aşa cum îi dă şi celei a paşoptişitlor, de exemplu). Nu am cum să nu citez aici fraza (arogantă & iresponsabilă!) din Istoria critică a lui Nicolae Manolescu: „Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru) ori defazaţi (majoritatea). Locul lor într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie.” Ba se poate, aş spune, dar numai dacă sunt citiţi şi evaluţi în context…

Cred că, în ultimele două decenii, situaţia s-a normalizat şi a mai face deosbirea între scriitorii „români” şi cei „basarabeni” e o falsă dispută. Literatura română nu e condiţionată de spaţiul în care se produce sau circulă. Odată cu generaţia lui Emilian Galaicu-Păun, cu a lui Dumitru Crudu şi a celorlalţi autori post-optzecişti, câmpul literar e acelaşi, indivizibil, ideile se răspândesc dintr-o direcţia în alta, emulaţia şi influenţele la fel. Nu o dată scriitorii veniţi dinspre Chişinău au dat tonul. Mulţi dintre ei sunt traduşi, participă la festivaluri internaţionale, au intrat, altfel spus, în reţeaua „trans-naţională”. Dar au intrat, cel mai adesea, cu problemele lor specifice, cu viziunea lor de la marginea unui imperiu cinic. Alţii, care şi-au legat intim literatura de temele românităţii, circulă într-un cadru mai mult paraliterar decât literar, deşi rolul lor e încă important, pentru că nici provocările politice care ameninţă identitatea naţională dincolo de Prut nu au dispărut. Atâta doar că literatura lor e vizibil condamnată la soarta pe care au avut-o toţi scriitorii militanţi de la începutul secolului trecut, tocmai pentru că e în prea mare măsură dependentă de contextul politic.

Din cei 100 de ani care s-au scurs, România Mare a rămas neştirbită puţin peste două decenii. Graniţele sunt, prin definiţie sau măcar prin tradiţie, permanent negociabile. Singura constantă care poate defini o naţiune este cultura pe care o produce!!! Întrebare: literatura română, literatura pe care o numim încă „naţională”, mai este ea una şi aceeaşi, indivizibilă, în toate provinciile românităţii? Există, aspect esenţial, o conştiinţă comună a românităţii în toate provinciile, că vorbim de conaţionalii noştri din Moldova de peste Prut, din Bucovina de Nord sau din Voivodina. Sau, de ce nu, nu cei patru miloane de români aflaţi la muncă în străinătate (şi diaspora a produs o literatură de care încă nu suntem conştienţi…) De cele mai multe ori, literatura funcţionează în acele comunităţi ca un important element de menţinere în viaţă a conştiinţei naţionale. Diferenţa majoră care determină şi practicile discursive, şi temele literare constă în valoarea pe care aspectul identitar îl mai are în fiecare caz: acolo unde identitatea naţională este periclitată, ea se fixează ca prioritate. Şi atunci, fireşte, literatura o cultivă, aşa cum s-a întâmplat şi în România de până la Marea Unire. Dincoace, în ţară, nefiind ameninţaţi de un proces de deznaţionalizare brutal (unul există, dar e catifelat, narcotizant, conform noilor discursuri ale noilor ideologii), literatura caută să se globalizeze, să adere mimetic la temele şi doctrinele occidentale. Cu toate aceste deosebiri, tot ceea ce se scrie, cu mijloace specific literare, în limba română şi circulă într-o comunitate românească, indiferent de raportarea sa la tendinţele şi poeticile prezentului din ţară, reprezintă o parte a literaturii române. În pofida diferitelor sale „regimuri de istoricitate” (sintagma e a lui François Hartog), literatura româna e una şi aceeaşi, indivizibilă, câtă vreme diferitele ei paliere se adresează unor comunităţi româneşti cu probleme, dileme, tensiuni diferite.

Un bun istoric literar trebuie să accepte această povocare şi să încerce să adune în aceeaşi naraţiune critică diferitele tendinţe, chiar şi fals-contemporane estetic judecând (neaderând, adică, la celaşi tip de teme, modele, ţinând chiar de epoci literare distincte), ale uneia şi aceleiaşi literaturi: cea română.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video