Dimensiunea şi stabilitatea guvernamentală

Dimensiunea şi stabilitatea guvernamentală constituie două probleme de politologie care sunt tratate în strânsă legătură cu tipologia cabinetelor şi a coaliţiilor de guvernare. Dimensiunea unui cabinet depinde de o multitudine de factori, cei mai importanţi fiind complexitatea problemelor de guvernare care necesită un răspuns în materie de politici publice, precum şi de numărul şi ponderea partidelor care compun coaliţia guvernamentală. În cazul modelelor democratice de tip Westminster, care generează guverne majoritare, de obicei monocolore, dimensiunea cabinetului nu constituie subiect de negocieri şi tranzacţii politice. În general, guvernele majoritare monocolore (SUA, Marea Britanie) sunt suple, cu un număr de 10-20 miniştri.

În cazul modelelor democratice consensuale, care conduc la guverne de coaliţie, dimensiunea cabinetelor depinde de dispersia partidelor din parlament, care prin negocieri politice configurează o majoritate parlamentară necesară învestirii unui guvern. Cabinetele de coaliţie se bazează pe „regula proporţionalităţii” conform căreia fiecare partid care participă la guvernare primeşte portofolii ministeriale proporţional cu susţinerea parlamentară pe care o deţine. Însă, există şi situaţii când partidele mici (partide tip „balama”) îşi maximizează rezultatele negociind în plus poziţii în cadrul guvernului dacă de ele depinde formarea unei majorităţi parlamentare. Potențialul partidelor „balama” de negociere în formarea coaliției guvernamentale și, ulterior, de menținere a stabilității guvernamentale în situații de criză politică, socială sau economică poate fi destul de mare.

Stabilitatea guvernamentală reprezintă o chestiune care depinde într-o măsură considerabilă de dimensiunea cabinetului, de tipul coaliţiei guvernamentale şi de aranjamentele politice (political settlements) care se stabilesc între partidele politice componente şi liderii acestora. Însă, există şi variaţiuni de la aceste „enunţuri” cu valoare teoretică. Politologul Jean Blondel consideră că „guvernele minoritare şi coaliţiile, care sunt într-adevăr numeroase în Europa continentală, nu sunt deloc slabe şi instabile; diferenţa în ceea ce priveşte durata între guvernele monocolore şi cele de coaliţie este semnificativă doar dacă nu se ia în considerare incidenţa remanierilor în guvernele monocolore. În plus, (…), există multe tipuri de coaliţie – ele pot fi mici sau mari, de dimensiune minimă sau supradimensionate”.

Dimensiunea cabinetelor diferă de la o ţară la alta, de la un regim politic la altul, sau în funcţie de sistemul politic. Dimensiunea optimă a unui guvern depinde de complexitatea și structura statului, nevoile administrative și politice, și modelul constituțional sau guvernamental adoptat (parlamentar, prezidențial, semi-prezidențial). Țările mici și eficiente, cum ar fi statele nordice, au adesea guverne relativ mici (10-15 ministere); țări mari și mai complexe, cum ar fi Germania sau Franța, au guverne mai extinse (în jur de 15-20 ministere); sunt și state mari și federale, cum ar fi SUA, care au secretari de stat (miniștri) pentru mai multe domenii și agenții.

Este cunoscut faptul că regimurile comuniste funcţionau cu guverne supradimensionate din nevoia de a gestiona o economie de stat centralizată. Industrializarea şi urbanizarea forţată, justificată ideologic prin necesitatea extinderii proletariatului industrial – baza partidelor comuniste, a condus la o hiperspecializare a ramurilor economice şi industriale. Această dispersie a ramurilor industriale şi-a găsit un corespondent în creşterea numărului de ministere care gestionau diverse sectoare ale economiei: ministerul minelor, ministerul industriei uşoare, ministerul industriei chimice şi petrochimice, ministerul metalurgiei etc. De exemplu, în anii ’80, guvernul URSS număra nu mai puţin de 75 de membri, pe când guvernul SUA nu avea mai mult de 15 membri. Guvernele supradimensionale, cu portofolii ministeriale hiperspecializate (ex: ministerul industriei grele, industriei uşoare, constructoare de maşini, petrochimiei), erau o constantă a guvernării în perioada regimului comunist, din România înainte de 1989.

Numărul de miniştri variază de la un Guvern la altul fără să existe o anumită caracteristică a acestei variaţii. Dacă numărul cel mai mare de miniştri îl întâlnim în cadrul guvernului Adrian Năstase (2000-2004) – 31, observăm la polul opus Guvernul M.R. Ungureanu care s-a redus la doar 18 demnitari. Durata ministerială sau „longevitatea ministerială” depinde de o serie de factori, cei mai importanţi fiind instabilitatea guvernamentală, alternanţa partidelor la guvernare, remanierile guvernamentale sau instabilitatea politică în general. Într-o analiză centrată pe „elementele de continuitate şi de ruptură” din cadrul elitelor guvernamentale postcomuniste, cercetătoarea Alexandra Ionaşcu de la Universitatea Bucureşti calculează „durata de viaţă” pentru fiecare guvern din perioada 1989-2004, media duratei mandatelor miniştrilor pentru fiecare guvernare, precum şi indicatorul „stabilităţii interne a cabinetelor” ca raport dintre durata medie a mandatelor şi durata de viaţă a cabinetelor. Astfel, cel mai longeviv guvern postcomunist a fost Cabinetul condus de Nicolae Văcăroiu (49 de luni), urmat de Cabinetul Năstase (48 de luni), Cabinetul Tăriceanu I (27 de luni) şi Cabinetul Boc II (25 de luni). La polul opus se situează Cabinetul condus de Mihai Răzvan Ungureanu care a guvernat mai puţin de 3 luni (78 de zile efective).

Guvernul Nicolae Ciucă a fost un guvern supermajoritar format de alianța politică Coaliția Națională pentru România (CNR), care a reunit 65% dintre deputații și senatorii Parlamentului României, într-o majoritate parlamentară absolută, compusă din Partidul Social Democrat (PSD), Partidul Național Liberal (PNL) și Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), sprijinită de deputații Grupului parlamentar al Minorităților Naționale, însumând 4% dintre deputați și senatori, astfel încrederea acordată la votul de învestitură a fost de 69%. Pe data de 12 iunie 2023 a fost demarată așa-numita „rotativă guvernamentală” – procedură de schimbare consensuală a prim-ministrului în funcție (Nicolae Ciucă) cu prim-ministrul desemnat (Marcel Ciolacu), conform protocolului politic care a stat la baza acestei coaliții de stânga-centru-dreapta.

Guvernul condus de Marcel Ciolacu a intrat în funcțiune pe date de 15 iunie 2023, fiind format doar din PSD și PNL. În urma negocierilor, UDMR a fost exclus de la guvernare deoarece cele două mari partide aveau asigurată majoritatea parlamentară și nu mai doreau să împartă potofolii ministeriale considerate strategice (considerate bănoase) cu foștii aliați. Și Guvernul Marcel Ciolacu este tot un cabinet supermajoritar, cu o majoritate parlamentară asigurată de 289 de deputați și senatori (62% dintre toți parlamentarii). Din ceea ce arată sondajele de opinie, ținând cont și de intențiile politice materializate sub forma declarațiilor publice ale președinților PSD (Marcel Ciolacu) și PNL (Nicolae Ciucă), se prefigurează o reconfirmare a acestei coaliții politice-parlamentare-guvernamentale și după alegerile din toamna acestui an.

Ceea ce trebuie reţinut din acest eseu este faptul că stabilitatea sau instabilitatea guvernamentală sunt un indicator important în evaluarea calităţii guvernării, în analiza comparativ-istorică a guvernărilor dintr-o perioadă determinată, în analiza comparativă a procesului de consolidare democratică.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video