***

O bună pregătire pentru a dobândi starea de rugăciune - adică predispoziţia pentru dialogul real, viu cu Dumnezeu - este aceea de a lua mereu aminte la ceea ce fac, sunt, simt, gândesc. Să fiu pur şi simplu atent şi prezent în viaţa mea, la cele mai banale sau complicate aspecte ale ei. Să nu mă las grăbit şi furat de val, chiar cu riscul de a rata împlinirea anumitor lucruri ce par a fi presante şi extrem de urgente. Să-mi iau, sistematic, câteva minute sau măcar câteva zeci de secunde de pauză în care să mă "scanez”, să conştientizez ce e cu mine. Să-L chem pe Dumnezeu în această "pauză”, Lui să-I împărtăşesc ceea ce văd la mine. Să fiu cu multă luare aminte inclusiv la lucrurile mărunte din jur, la o frunză care se mişcă într-un copac, la felul în care gesticulez sau respir (de altfel, cea mai profundă rugăciune, cea a minţii coborâte în inimă, se face pe ritmul respiraţiei). Toate acestea pot fi exerciţii de conştientizare, de ancorare în realitate, care ne ajută să ne reorientăm către lăuntrul nostru, către locul unde ne întâlnim la modul nemijlocit cu Însuşi Dumnezeu. Vom vedea că rugăciunile noastre – atât cele rostite din cărţi, cât şi cele pe care le rostim repetat în minte - cum ar fi "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)” - se preschimbă într-un dialog viu şi ne aduc copleşitoare bucurii şi minunate (pre)schimbări.

***

"Doamne, miluieşte!” este, de departe, cea mai răspândită, cea mai simplă, dar şi cea mai completă rugăciune la care orice credincios are acces. Ea cuprinde întreaga sferă a relaţiei omului cu Dumnezeu. Când spun: "Doamne, miluieşte!”, de fapt, implicit, zic: "Doamne, eu mă văd pe mine gol şi lipsit, rănit şi stăpânit de puteri vrăjmaşe. Îmbracă-mă Tu, acoperă şi vindecă toate rănile mele, redă-mi demnitatea de fiu al Tău şi fii Stăpânul inimii mele, câştigându-mă prin jertfa Ta pe Cruce. Doamne, deşi eu te-am înşelat adeseori, Tu iartă-mă şi nu mă lipsi de iubirea Ta pe care o cer de la Tine cu lacrimi de recunoştinţă. Primind această iubire îndelung-răbdătoare, ştiu că voi învăţa şi eu să Te iubesc!”. Deşi nu am ajuns până acolo, undeva, în inima mea, ceva îmi spune că, atunci când mă voi adânci deplin în înţelesurile sale, voi afla că rugăciunea "Doamne, miluieşte!” îşi arată adevăratul chip în: "Da, Doamne, şi eu Te iubesc!”.

***

Fără rugăciune nu putem avea o relaţie vie cu Dumnezeu, aşa este. Dar, dacă nu avem şi fapte, dacă nu împlinim cuvântul Domnului, rugăciunea noastră rămâne doar un soi de mantră, se reduce la un şir de vorbe goale - deşi alcătuit din cuvinte sfinte - care nu au nici un fel de efect în plan duhovnicesc. Parcă exasperat de insistenţa unora în a-şi reduce viaţa spirituală doar la unele rugăciuni sau invocări ale lui Dumnezeu, Mântuitorul izbucneşte: "Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun?” (Matei 6, 46).

***

Este bine să ne rugăm cu rugăciunile consacrate în cărţile bisericeşti (e pravila zilnică a fiecăruia), după cum bine este a avea permanenta preocupare de a rosti rugăciunea "Doamne, Iisuse...”. La aceasta se poate (şi e de dorit) a adăuga şi un dialog liber cu Dumnezeu, cu propriile noastre cuvinte. O convorbire în care să-I spunem Lui toate cele ale noastre, să-I dăm toată viaţa noastră, aşa cum este ea acum.

***

Iată şi o adevărată "reţetă a rugăciunii” care nu poate da greş, admirabil gătită de un meşter - bucătar de cuvinte -, Marius Iordăchioaia. O găsim în poemul său intitulat "ce este rugăciunea”, care ţine loc şi de concluzie a acestui articol: "a te ruga pentru cineva/ înseamnă/ a-i îmbrăca sufletul cu carnea ta/ a-i încălzi inima cu suflarea ta/ a-i hrăni fiinţa cu viaţa ta/ a-l vizita în temniţa sa lăuntrică/ a-l găzdui peste noapte în inima ta.../ a te ruga pentru cineva/ înseamnă/ a-I oferi lui Dumnezeu trupul/ cu care/ să-L poată iubi...”