În anul de graţie electorală, 1996, a venit în vizită la Iaşi directorul Observatorului urban al Aglomeraţiei Urbane Strasbourg, doamna Bigot. Rostul unei asemenea instituţii e de a urmări, contabiliza, structura, sintetiza informaţii urbane astfel încât decizia politică a administraţiei să fie aceea corectă. Bunăoară înainte de a investi în celebrul, deja, tramvai strasbourghez, s-au făcut, sub conducerea doamnei Bigot, cercetări detaliate privind impactul social, funcţional, economic şi de imagine al unei astfel de investiţii. Numai după ce s-au fundamentat beneficiile proiectului, capabile să compenseze efortul economic colosal, s-a decis realizarea lui.

Această doamnă a fost foarte interesată de dezvoltarea comunistă a Iaşului. Aş zice chiar impresionată. Mărimea cartierelor şi mulţimea locuinţelor, schimbând structural caracterul oraşului. Interesul administraţiei de atunci în rezolvarea unei probleme de bază pentru calitatea vieţii, cum ar fi accesul fiecărei persoane, indiferent de posibilităţi, la o locuinţă. Privind retrospectiv, observăm că din punct de vedere conceptual politicile administraţei româneşti nu s-au schimbat. Locuinţele realizate azi cu susţinerea statului sunt similare cu cele de ieri. Există o singură mare deosebire, sunt mult, mult mai puţine.

"Ce fel de proprietate e specifică acestor locuinţe?", a întrebat doamna Bigot. "Au fost vândute cu preţuri foarte mici. La valoarea nominală din devizele de execuţie fără să se ţină cont de devalorizarea leului prin inflaţie. Au putut beneficia de această facilitate, o singură dată, numai chiriaşii iniţiali", i-am răspuns. „O să vină vremea când cineva, poate chiar administraţia o să trebuiască să cumpere majoritatea acestor locuinţe", a comentat ea. Nu ştiu dacă a avut, are sau va avea dreptate. Cert este că s-au întâmplat lucruri comentabile cu imensul fond de locuinţe colective realizate în vremea comunismului. Majoritatea în detrimentul menţinerii standardului de calitate al locuirii. Unii le-au vândut şi s-au întors la ţară. Alţii au cumpărat mai multe şi le închiriază. Alţii le-au pierdut într-un fel sau altul şi acum trăiesc în condiţii inumane prin unghere întunecoase de oraş. Însuşi "Dalasul" a fost fondat de persoane naive ce au crezut în "Caritas", celebrul joc de spoliere a săracilor României. Sunt tot felul de grozăvii de spus. Dacă am cere Observatorului urban din Strasbourg să cerceteze fenomenul amintit, am da peste concluzii uimitoare. Una din ele e însă vizibilă şi fără o cercetare amănunţită: majoritatea împroprietăriţilor de atunci n-au putut să-şi susţină condiţia de proprietar. Blocurile lor au îmbătrânit, s-au urâţit, s-au degradat şi pe afară şi prin interior. Sunt zone în oraş unde imaginea a căpătat caracter de ghetou.

O problemă dramatică, între toate celelalte, e pusă în scenă de marele cutremur din 1977, concomitent cu certitudinea unui alt viitor mare cutremur. Toţi proprietarii de apartamente ştiu că fondul de locuinţe colective se împarte în două categorii: cele construite înainte de 1977 şi cele construite după 1977. Împărţirea e pe logica durabilităţii date de starea de sănătate a structurilor de rezistenţă. Cele realizate înainte nu mai oferă certitudinea că vor rezista unui nou mare cutremur. De fiecare dată când se produce o zgâlţâială semnificativă ne aducem aminte. Ne întrebăm: ce se va întâmpla cu oamenii din aceste apartamente la momentul adevărului? Tot în aceste ocazii ne întrebăm de ce nu facem ce trebuie acum să dormim liniştiţi? Cine, când, cum poate să rezolve consolidarea unor imobile ce vor deveni cu siguranţă morminte colective în cazul unui mare cutremur? Răspunsul rapid şi facil este: bineînţeles, proprietarii!

Eu cred că în acest caz răspunsul trebuie nuanţat. Intervine o chestiune de etică. Dacă un individ vinde o supermaşină la preţ de chilipir, dar cu o defecţiune majoră ce face din noul proprietar victimă sigură la prima sută de kilometri parcurşi cu viteză mai mare, putem spune că ambii, vânzătorul şi cumpărătorul deopotrivă, sunt vinovaţi. Şi acela care ştie că vinde un instrument al morţii, dar şi acela care s-a lăcomit fără să-l preocupe siguranţa proprie.

În cazul locuinţelor vândute de stat chiriaşilor există un singur vinovat. Cineva, statul, a vândut, poate chiar cu gândul inconştient de a scăpa de o responsabilitate, apartamente neconsolidate, fără să spună acest lucru oamenilor. Oameni fără posibilitatea de a putea vreodată să le consolideze. S-a speculat aici nevoia de adăpost. Chiriaşii defapt nu aveau alternativă.

Astăzi s-a răspândit informaţia că sunt blocurile cu bulină, clasificate cu risc major în caz de cutremur, în urma unor expertize de specialitate. E o minciună. Ele prezintă cu adevărat un risc major, doar nu au fost expertizate în sensul tehnic, profesional şi responsabil al termenului. Ele au fost văzute doar de specialişti pentru a fi identificate, la o primă cercetare cele ce au nevoie de expertizare şi consolidare. Practic, toate construcţiile făcute înaintea marelui cutremur ar fi trebuit expertizate. Fie şi din motivul temeinic de a măsura efectele asupra structurilor proiectate. Dar o asemenea întreprindere costă foarte mult. În fapt, doamna Bigot avea dreptate. Locuinţele foste ale statului, cu risc seismic, ar trebui cumpărate iarăşi de stat. După aceea expertizate, consolidate şi transformate în locuinţe sociale. Asta dacă nu cumva demolarea lor şi construirea altora noi nu se dovedeşte o afacere mai bună.

Ionel Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului