Din culisele concursului de la Opera din Iași. Are cineva curajul să facă ordine în putreziciunea de acolo?

Concret, de ce a fost respins dosarul lui Andrei Fermeșanu

Este un val public de susținere, în aceste zile, a actualului manager interimar al Operei din Iași, Andrei Fermeșanu, care nu a reușit să îndeplinească criteriile tehnice pentru a se înscrie la concursul pentru conducerea instituției. Se scriu discursuri, se fac petiții și se înalță statui cu privire la calitatea sa de solist, la abilitățile sale manageriale. Lumea cere, bate cu pumnul în masă, ca Andrei Fermeșanu să fie lăsat să candideze. Și nu o fac doar spectatori neavizați, care nu s-au obosit să citească regulamentul unui concurs. O fac profesori de la Universitatea de Arte, foști directori interimari ai Operei, oameni despre care ai spune că, citind regulamentul de înscriere la un concurs, înțeleg cuvintele de-acolo.

Realitatea este, de fapt, simplă. Este și vina noastră, a presei, că n-am scris-o mai apăsat. Andrei Fermeșanu nu poate fi judecat după valoarea artistică, că nu concurează la un post artistic. Nu poate fi evaluat nici pentru capacitatea managerială, fiindcă n-a reușit să îndeplinească niște criterii elementare când și-a depus dosarul. Vă invit să citiți anunțul concursului, ca să nu-l mai reiau aici să lungesc inutil textul. E reglementată dimensiunea fontului, spațierea rândurilor, denumirea capitolelor din proiectul managerial, absolut tot. Tocmai pentru că în lege există următorul paragraf: „fără a avea semnături şi fără a conţine indicii privind identitatea autorului (fără a se menţiona numele şi/sau prenumele persoanei sau orice alte elemente care pot duce la identificarea candidatului în cadrul textului).”

Concursul, în acest moment, nu poate fi contestat de Fermeșanu

Comisia de selecție a dosarelor (nu cea de jurizare), deci practic niște funcționari de prin Ministerul Culturii, a constatat că proiectul nu respectă standardele. Din informațiile noastre, dar e greu să verificăm precis pentru că domnul Fermeșanu a ales să nu comunice nimic public pe subiect, erau paragrafe care conțineau „tot felul de artefacte”, ca să citez o sursă din Ministerul Culturii. Cam ce se întâmplă atunci când dai, spre exemplu, copy/paste dintr-un PDF într-un Word și nu ai grijă la formatare.

Mai știți la examenele naționale, cum li se recomandă elevilor să nu facă „purceluși”, că se consideră semn și primesc doar nota 1? Andrei Fermeșanu a făcut „purceluși” și a fost invitat să mai încerce o dată, tura viitoare. Asta nu-i scade nici valoarea de artist, nici cea de manager. A picat pe procedură fiindcă n-a citit cu atenție proiectul final. Dacă-l prindem pe Hagi în trafic cu 100 de km/h în localitate, nu-i luăm permisul pentru că a fost o legendă? Dacă se-apucă David Popovici să bată pe cineva în plină stradă, îl iertăm pentru că e campion olimpic? De Ilie Năstase nu mai zic nimic, că e lungă lista cu lucrurile pe care ar trebui să i le iertăm, dar care nu-i anulează valoarea.

În momentul de față, în ciuda multiplelor fumigene aruncate pe piață, nu există posibilitatea de a depune vreo contestație. Cel puțin nu oficial, în cadrul concursului, că telefoanele la cabinetul ministrului și la apropiații săi nu se contabilizează.

Și atunci de ce să facem excepții în afara legii pentru Andrei Fermeșanu? Care nu e nici Hagi, nici Popovici și nici Ilie Năstase. Vreți să fie lăsat să candideze? Atunci să anuleze Ministerul Culturii concursul și să-l facă iar. Se simte nedreptățit? Să dea în judecată. Iar instanța, dacă va decide că a fost ceva în neregulă, să dispună refacerea acestuia, cu includerea tuturor candidaților.

„Clauze de confidențialitate” de zeci de mii de euro

Dar mai există un motiv pentru care cred că s-a născut această efervescență cu care se cere „o a doua șansă” pentru Andrei Fermeșanu. Pentru că există o părere general acceptată că în lumea culturală, în special în Iași, cu precădere la Operă, că lucrurile „merg și-așa”. Sau cum îmi spunea plastic Beatrice Rancea, fostul manager, acum vreo zece ani: „lumea artistică funcționează altfel”.

N-am să uit niciodată momentul în care, reporter fiind, scriam despre contractele de zeci de mii de euro pe care Opera Națională Română din Iași, condusă atunci de Beatrice Rancea, le dădea regizorilor foarte cunoscuți, precum Andrei Șerban, pentru a monta producții la Iași. Deși vorbim de bani publici, le ținea sub zăvor pe motiv de „clauze de confidențialitate”. De ce? Ați ghicit: pentru că „lumea artistică funcționează altfel”.

Am ridicat o serie de întrebări legitime atunci: merită 50.000 de euro o montare de Andrei Șerban la Iași? Merită aduși soliști de la opere mici din Europa, fără renume și prestanță deosebită, pe onorarii de cinci, șase sau chiar 7.000 de euro? Care este miza caselor de impresariat aici, mai ales că regăsim la spectacole după spectacole aceiași intermediari? Oamenii aduși pe mii de euro cântă mai bine decât cei de la Iași? Dacă aruncăm un ochi pe listele de soliști angajați ai operei în ultimii 10-15 ani, vom vedea că unii cam șomează. Conducerea dă vina pe ei că nu mai pot performa, ei dau vina pe conducere că nu mai sunt repartizați în producții. Conflictele sunt vechi, datează de pe vremea lui Beatrice Rancea, dar aceleași spețe există și astăzi.

Argumentul doamnei Rancea de-atunci și al susținătorilor domnului Fermeșanu de astăzi rămâne același: lumea nu înțelege cât de greu este cu cultura, lăsați-ne pe noi să facem treaba, că ne pricepem. E același argument pe care-l regăsești în toate domeniile unde se învârt bani publici și nimănui nu-i place transparența.

Opera din Iași s-a decretat de vreo 15 ani „stat în stat”

S-a instituit, de-a lungul timpului, o practică, ca unele instituții de cultură să se considere stat în stat. Iar asta s-a întâmplat cu certitudine în ultimii 15 ani la Opera din Iași. Nu știi cine este cel mai reputat tenor din Vestul Europei? N-ai dreptul să te plângi că zeci de mii de euro zboară lunar pe fereastră, pe varii contracte. Mă întreb dacă nu cumva la contractele de angajare ale contabililor se dă un test grilă de recunoaștere a unor arii celebre. Cum sunt „binecuvântările de la duhovnic” necesare la angajările în administrație la structurile Bisericii Ortodoxe Române.

În cele câteva luni rămase de mandat la conducerea Operei, dacă nu reușește cineva, prin presiune politică sau procedură administrativă, să determine reluarea concursului, Andrei Fermeșanu ar putea să aducă un pic de lumină în activitatea operei. Să plece cu fruntea sus. Să publice niște contracte, pe ultimii zece ani să zicem: cu ce impresari și pe cei bani au fost aduși soliștii din afara Operei care au cântat la Iași? Dar regizorii care au montat aici?

Poate că unul dintre motivele pentru care Andrei Fermeșanu n-a nimerit butoanele de pe tastatură în proiectul său de management este că nu a fost nevoit să depună niciodată o hârtie la Ministerul Culturii. Managerii „plini” care conduc instituțiile de cultură din țară depun rapoarte de evaluare anuală la minister, niște licențe de circa 100 de pagini, ca să-și justifice activitatea. Sigur, nu le scriu ei, că de aceea au angajați pe care să-i pună la treabă, chiar dacă nu e responsabilitatea lor. Dar sunt supuși măcar unui control formal.

E plină România de manageri interimari. Când răspund și ei în fața unei comisii?

Andrei Fermeșanu a fost cinci ani de zile manager interimar al Operei din Iași. Câți manageri schimbă, în cinci ani, o companie privată? La câte evaluări este supus și de câte ori trebuie să-și justifice activitatea? Pentru Opera din Iași, la fiecare șase luni de zile, un ministru al Culturii semna, din pix, prelungirea contractului de management al lui Andrei Fermeșanu, fără absolut nicio evaluare în spate. Nu a răspuns niciodată în fața ordonatorului de credite pentru ce s-a întâmplat la Iași. Și nu e vina lui: e plină România, chiar și Iașul, de manageri interimari necalificați care conduc instituții de prestigiu.

Măcar argumentul său este unul al calificării profesionale. Dar poate să ne spună cineva cum a ajuns partenerul de la „Trei tenori” al lui Andrei Fermeșanu, și anume Andrei Apreotesei – manager interimar al Palatului Culturii, pe o poziție care nici măcar nu exista înainte de numirea sa? Altcumva decât pe filieră politică, evident. Sigur, numirea politică nu invalidează pregătirea profesională sau, poate, abilitatea administrativă. Dar nu ăsta e rolul unui concurs? Să se încerce aducerea celui mai bine pregătit om pe acel post, nu să se inventeze posturi noi pentru oamenii casei.

Apreciez curajul ministrului Demeter András István, de la UDMR, care înțeleg că și-a făcut o misiune din a scoate la concurs posturile cu manageri interimari din țară. Este momentul și ca „Ziarul de Iași” să se uite mai atent la aceste interimate, la instituțiile de cultură, la bugetele acestora, la colaborările pe care le au. Chiar dacă nu înțelegem, mereu, actul artistic. Sper să reușim să găsim măcar unele răspunsuri la întrebările ridicate în acest editorial. Fiindcă gogoașa cu „lumea artistică funcționează altfel” nu mai ține. N-a ținut, de fapt, niciodată.

Publicitate și alte recomandări video