Din nou, despre alegerile-sandviș (II)

În acest moment, așa cum sugeram și în textul de săptămâna trecută, domnul Georgescu este favorit, fiind preferat și de un segment important – un sondaj ne-ar sugera că e vorba de o majoritate substanțială – din electoratul PSD.

Revenind la rezultatele scrutinului legislativ, PSD a obținut primul loc, dar a fost o victorie amară – nu doar din cauza procentului obținut (22 la sută din voturi), ci și pentru că a apărut un bloc naționalist-conservator de dimensiuni comparabile – în fapt, chiar mai mare decât PSD. Formațiunile conduse de George Simion și Diana Șoșoacă însumează circa 26 la sută, cărora li se pot adăuga cele 6 procente ale Partidului Oamenilor Tineri. Desigur că acest bloc este neomogen și, în plus, s-ar putea ca ceea ce am văzut duminică să fi fost un moment de maxim. Dar problema rămâne, iar în acest moment PSD are de ales metoda prin care să o combată. Probabil că în perioada imediat următoare se vor cristaliza și mai bine taberele ce își vor disputa influența și conducerea formațiunii, după ce domnul Marcel Ciolacu va pleca (pentru că va pleca). În mod normal, ar trebui să asistăm la o ascensiune a grupului sau grupurilor care pledează pentru o întoarcere la stilul din perioada Liviu Dragnea, când PSD reușise să-și asigure flancul naționalist-tradiționalist și să obțină 45% din voturi la legislativele din 2016. Nu discutăm aici traseele alternative – cum s-ar putea concretiza ea în funcție de cine câștigă duminică, ce opțiuni guvernamentale are învingătorul etc. –, dar se observă că la PSD s-a afirmat deja nevoia de împăcare cu acel electoral care susține partidul din motive economico-sociale, dar l-a votat pe Călin Georgescu pentru că răspunde mai bine orizontului său cultural.

Partidul Național Liberal a rezistat mai bine decât se așteptau scepticii, după primul tur al prezidențialelor. Ca și în cazul PSD, au fost mulți alegători care s-au întors către partid la legislative, după ce votaseră Elena Lasconi sau Călin Georgescu la 24 noiembrie. Doamna Lasconi a fost votată, probabil, de cei care considerau că Nicolae Ciucă nu are șanse să intre în turul secund și își doreau ca acolo să existe, totuși, un reprezentant al „frontului anti-PSD”; domnul Georgescu a fost, evident, o opțiune derivată din atitudinile antisistem pe care a ajuns să le împărtășească o bună parte din electorat. În cazul liberalilor, soluția de salvare ce poartă numele Ilie Bolojan a fost utilă pentru legislative, dar procesul de reformare a partidului abia începe, iar odată cu depășirea momentului electoral apetitul în această direcție ar putea să scadă. Pentru liberali, opțiunea de a participa la guvernare în eventualitatea unei victorii a Elenei Lasconi este naturală, dar riscantă. Pe de altă parte, în cazul în care ne vom îndrepta către o guvernare naționalist-conservatoare, fie ea și una de „specialiști patrioți” independenți de partide, PNL nu poate fi altfel decât în opoziție și, pe cale de consecință, va avea timp pentru necesarele răfuieli interne.

Vom continua mâine această scurtă trecere în revistă, abordând USR și forțele naționalist-conservatoare, urmând ca miercurea viitoare să explorăm peisajul post-electoral. Desigur că această perioadă din evoluția României nu poate fi limitată la jocul partidelor, mai ales că nu avem prea multe cazuri în care acestea să știe cu adevărat cine le sunt alegătorii – și să-i reprezinte. De altfel, când asistăm la schimbări semnificative pe scena politică a unei țări putem fi aproape siguri că undeva trebuie să apară ideea unei crize de reprezentare. Evident că asemenea discuții trebuie purtate și în cazul României, pentru că altfel toate aceste considerații despre cifre, alianțe și coaliții ar fi lipsite de conținut. După încheierea procesului electoral și în conexiune cu intervalul simbolic 16-22 decembrie vom putea aborda și această temă. Până atunci, însă, indiferent cât de mult iubim sau detestăm partidele politice, ar trebui să convenim că fără ele nu se poate.

Publicitate și alte recomandări video