Din nou despre Seimeni: idiolectul matern (II)

Continui reînvierea din memoria afectivă a unor asemenea relicte lexicale prin substantivul cúvnă, al cărui sens se conturează din contexte precum următoarele. Dacă i se părea că băiatul ei stă prea mult în casă cu vreo carte în mână, mama venea la fereastră și îi spunea, la nevoie repeta, din ce în ce mai impacientată: Mai ieși, mă băiete, din cuvnă că te bolnăvești dă atâta cetanie. Alteori, puteai auzi interogări de tipul: Prin ce cuvnă s‑o fi ascuns cloșca aia bătrână? sau Din ce cuvnă o fi ieșit și zăpăcita asta? Reiese clar din aceste contexte că prin cúvnă, plural cúvne, Nicoleta înțelegea, cu o pronunțată conotație depreciativă, ceea ce de regulă se înțelege prin vizuină sau bârlog. Nu am găsit acest cuvânt în nici un dicționar și nu am nici o idee de unde vine și dacă mai este cunoscut în alte regiuni.

Când se apuca să încingă cuptorul de pâine din curte, cam o dată pe săptămână, pentru a manipula jarul de la ușa cuptorului, mama spunea că jărăghește, operația ca atare se numea jărăgheală, iar unealta de fier de vreun metru lungime cu un mâner improvizat din lemn o numea jărăghitor. Fascicula corespunzătoare literei J din DLR, una dintre cele mai sumare din întreaga serie, nu ne furnizează nici o informație despre aceste cuvinte. Avem de-a face, evident, cu derivate normale de la jar, cuvânt vechi slav intrat de multă vreme în fondul lexical principal. Formele „standard” ar fi trebui să fie *jărăvi, *jărăvitor, *jărăveală, prezența palatalizării v fiind un indiciu probabil că această serie făcea parte din zestrea lexicală a strămoșilor mocani ardeleni. Familia lexicală ar trebui să cuprindă și alte cuvinte cu răspândire în multe graiuri populare, curente și în satul meu dobrogean: jăratic, jariște ‘miriște arsă’, jărăgai ‘senzație de arsură pe esofag‘. Din aceeași arie designativă a focului și a vetrei mă intrigă substantivul mașá, plural mașále, prin care mama, împreună cu întregul ei clan, denumea banalul clește cu care se apucau tăciunii aprinși din sobă sau din vatra cuptorului. Nici un dicționar, inclusiv DLR‑ul academic, nu înregistrează acest cuvânt! Accentul pe ultima silabă ne‑ar sugera să ne gândim la un turcism, precum ciulamá, chifteá (hipercorectat de mama în pifteá!!!) ori sarmá.

O ciudățenie lexicală este și verbul a îmboșcăna, pe care nu îl găsesc în nici un dicționar, dar care funcționa ca o veritabilă normă lexicală în graiul din satul nostru. Sensul cuvântului era acela de ‘a (se) îmbrăca, în mod excesiv, cu prea multe haine’. În special despre copii, puteai auzi, mai ales iarna, enunțuri precum: Ce l‑o fi îmboșcănat mă‑sa în halul ăsta pă bietu’ copil? Dicționarele nu mă ajută în nici un fel de a propune un radical posibil pentru acest cuvânt; regionalismul boșcă, cu sensurile ‘pivniță’ sau ‘grămadă de lemne’, este mult prea depărtat din punct de vedere semantic.

Ajung acum la un câmp semantic mai delicat, cel erotico-sexual, plin de culoare, cum se știe, în vorbirea populară necenzurată. Din destul de bogatul repertoriu de acest tip culeg din idiolectul matern doar două entități, pe care sondajele efectuate mi le relevă drept originale și greu, dacă nu imposibil, de clasat: expresivul substantiv bujabércă și expresia a(‑i) mirosi a nucă verde. În vorbirea, repet, extrem de bogată și nuanțată a mamei Nicoleta și doar la ea, auzeam destul de frecvent propoziții precum: Pe aia mai mare a Leontinei, iar o mănâncă bujaberca, sau, polemic, Ce ai, fă, te mănâncă bujaberca dă nu stai locului? Evident, contextul ne indică foarte clar că, prin bujabercă, vorbitoarea se referea explicit, dar mimând eufemizarea, la ‘membrum muliebre’. Singura referință lexicografică pe care am găsit‑o este dicționarul etimologic al lui Alexandru Ciorănescu; citez întregul sibilinic articol: „Bujavércă (‑ci), s.f., (Arg.) Vagin. Necunoscut.” Plutim așadar în ceață privind etimologia acestui termen argotic. Pare să fie vorba despre o creație expresivă legată, poate, de substantivul cu răspândire populară bercă ‘oaie cu lână creață și mică’, deși compunerea este în limba noastră un procedeu puțin activ de formare a cuvintelor. Cât privește acum „nuca verde”, contextualizarea expresiei putea fi matern‑compătimitoare (Săracu’, îi miroase și lui a nucă verde!) sau ironico‑sarcastică (Ce, mă, îți miroase și ție a nucă verde?!). Subiectul interpelării era întotdeauna un băiat, care părea să trăiască primele emoții sau reverii erotice!

În fine, rețin și substantivul masculin giuván, al cărui sens îi era foarte neclar mamei, dar pe care ea îl folosea ca pe un cuvânt de mare ocară, exclusiv la adresa singurului ei dușman declarat, un anumit funcționar al primăriei („consiliul comunal”) și intransigent activist comunist. Nu pot să îmi dau seama de unde auzise mama acest rar turcism învechit (după italienescul giovane), intrat în română în epoca fanariotă, cu sensul ‘pederast, homosexual’. Dicționarul-tezaur al Academiei ne furnizează, s.v., un citat dintr‑o cronică, publicată de August Treboniu Laurian și Nicolae Bălcescu în minunatul lor Magazin istoric, nr. 1 din 1845: Zicu unii să fie fost giuvanŭ, fiind frumușăl. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video