Din nou despre Seimeni: idiolectul matern (IV)

În primii ani ai copilăriei, pâinea zilnică, pe care ne-o oferea mama, era preparată de ea însăși, după o rețetă străveche, din făină integrală, adusă de la moară, cu sare, apă și „turtele”, bulgărași de mălai uscați, care conțineau drojdie. Ritualul facerii pâinii era săptămânal și era destul de laborios. Amestecarea făinei cu apă călduță și cu turtițele dizolvate, precum și dospirile și frământările succesive erau operații care se petreceau într‑o căpistére, o amplă albie din lemn de salcie cumpărată de la țiganii rudari care treceau periodic prin sat. Substantivul căpistére, la plural căpistéri, este un arhaism superb, urmașul direct al lat. capisterium, cu atestări abundente în DLR, luate de prin texte populare din Muntenia. Definiția lexicografică reflectă cu fidelitate obiectul casnic despre care vorbesc: ‘albie în care se cerne sau se păstrează făină sau mălaiul; copaie’. De o dimensiune mult mai mare, albia scobită în lemn care servea la îmbăierea zilnică se numea întotdeauna copáie, cu etimonul în bulgară și sârbă, sau álbie (cuvânt moștenit și el din latină), însă niciodată căpistére, rezervat exclusiv spre a desemna desfășurarea ritualului facerii pâinii. Uneori, sporadic, mama folosea, cu un sens neprecizat, mai degrabă ca pe un termen generic, și substanticul covátă, la plural covắți, balcanism prezent în turcă, neogreacă și albaneză, ca un vechi împrumut probabil după lat. gabata. Instrumentarul de acest tip era completat de chitár, substantiv prin care gospodina denumea un fel de căpistere din lemn, lungă și îngustă, cu mai multe căușuri sau alveole, în care se așezau, pe un ștergar curat, fiecare pâine separat, pentru ultima „creștere”, înainte de a fi introduse în cuptor pe o lopată de lemn. Nu am găsit în dicționarul-tezaur acest cuvânt, dar pot presupune că ar fi un derivat de la larg cunoscutul printre români pítă, plus sufixul –ar, cu rostirea palatalizată a lui p. Toate aceste ustensile, alături de câte alte căni, cofițe, linguri, făcălețe, vergele, solnițe, putine, ciubere sau hârdaie, erau confecționate și vândute prin sat, repet, de țiganii rudari.

Un alt cuvânt din terminologia gospodărească, téică, plural téici, substantiv feminin, era la Seimeni denumirea pentru un recipient amplu și greu, obținut prin scobirea unei pietre masive, aduse de pe malul Dunării și fixată în pământ prin îngropare la nivelul solului. Se folosea pentru hrănirea porcilor în cotețele lor sau pentru adăparea păsărilor pe o latură a curții. Marile avantaje funcționale ale unei teici bine întocmite erau date de faptul că era stabilă, nu putea fi răsturnată de „beneficiari”, putea fi în schimb curățată și spălată cu ușurință și cu eficiență de gospodină. Redactorii DLR înregistrează s.v. téică⁴, nu mai puțin de șase desemnări pentru diferite dispozitive sau instalații din gospodăria tradițională, cea mai apropiată de înțelesurile teicii de la Seimeni fiind sensul 2. ’jgheab (mic) din care beau sau mănâncă păsările de curte, vitele, porcii etc.’ Ca etimologie ni se oferă itemul tău⁴ (cu etimologie necunoscută!), care prin nordul Moldovei denumește o cupă confecționată din lemn de tei, din care se bea apă la fîntînă.

Substantivul curníc, plural curníce, era termenul folosit curent la noi în familie pentru a desemna cotețul păsărilor, construit de tata gospodărește, trainic și încăpător, din chirpici, cu ferestre potrivite, cu ușă solidă și cu grătarele din lemn cuvenite, pentru odihna găinilor; rațele și gâștele se mulțumeau cu „parterul”. Memoria mea este confirmată, cu excepția accentului schimbat, de DLR, s.v. cúrnic, unde suntem informați că am avea de-a face cu un „bulgărism” (kurnikŭ) folosit prin Muntennia și Dobrogea cu sensul de ‘coteț pentru păsări‘. Q.e.d.!

Dragul meu prieten, coleg de clasă și văr „de‑al doilea” Costel Dudu, prins și el în vârtejul nostalgiei, îmi scrie că, în satul nostru, prin coporấie se denumea coada coasei. Verificând în dicționarul academic, aflu că, întocmai cu această formă și cu această desemnare, cuvântul este răspândit și prin Teleorman. Ca etimologie, redactorul DLR‑ului ne trimite, plauzibil, la toporấie, cu aceeași desemnare; radicalul topór este răspândit la toți românii, ca împrumut din vechea slavă. Frate‑meu Dorin îmi comunică și el un cuvânt pe care eu nu îl auzisem în satul nostru, relatându‑mi și contextul în el care l‑ar fi auzit. Într‑una din zilele prescrise de ritual și datină, mama o strigă, dis‑de‑dimineață, pe vecina noastră de peste drum, țața Anica: – „Hai bre, țață Anico, nu mergi la tămâiat, la cimitir? – Nu merg, fă Nicoleto, ’ni‑am chierdut tadarâcul și, dacă n‑ai tadarâc, geaba tămâiat!” Consultarea DLR‑ului, s.v. tedaríc mă lămurește și de data asta pe deplin! Avem de-a face cu un turcism învechit (< turc. tedarik) cu sensul primar ‘procurare, aprovizionare’, atestat abundent în documente din epoca fanariotă. Un al doilea sens înregistrat în dicționar este cel de ‘specificul, rostul unui lucru’. Precedat de o delicioasă indicație de circulație a cuvântului, dată de lexicograf în paranteză „(Prin Dobr.; cu sens colectiv)”, se indică un sens secundar, care se potrivește foarte bine cu contextul nostru: ‘instrumente necesare exercitării unei meserii‘; mai mult încă, locul unde a fost înregistrat acest sens este Oltina, o comună de pe malul Dunării, la vreo 15‑20 de kilometri în amonte de Seimeni. Așadar, baba Anica a noastră știa exact despre ce vorbea, iar memoria lui Dorin a funcționat perfect! Varianta formală cu â în loc de i poate fi o contribuție a vecinei noastre. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video