Din nou despre Seimeni: idiolectul matern (V)

Verbul a blogodorí era destul de frecvent întrebuințat de mama, atunci când îmi adresa enunțuri dojenitoare de tipul: „Ce tot blogodorești acolea, dă nu te înțelege nimerica?!”. Explicația din DLR este edificatoare, atât prin definiție (‘a vorbi într‑o limbă străină fără a putea fi înțeles; a bolborosi a bodogăni’), cât și prin indicația de circulație, citatele ilustrative fiind selectate din autori apropiați de limba populară precum folcloristul Constantin Rădulescu‑Codin, scriitorii sămănătoriști Constantin Sandu‑Aldea și Ion Agârbiceanu. Explicația etimologică din dicționar este și ea satisfăcătoare, cuvântul provenind din bulgărescul блогодарјъ ‘mulțumesc’, pe care români îl auzeau frecvent în vorbirea consătenilor bulgari, re‑semantizându‑l „după ureche”, așa după cum se vede. Fraza pe care am compus‑o mai sus conține și forma nimeríca (= nimeríc) a pronumelui negativ nímeni (< lat. neminem), formă larg răspândită prin Muntenia, de unde mocanii dobrogeni o puteau prelua cu ușurință.

În forma pistelcă, mai ales cu plural pistelci, bulgarismul pestelcă ‘șorț‘, cunoscut de foarte mulți români, ajunsese să însemneze în gura lor mei, aproximativ ”cârpe uzate și nefolositoare”.

Capriciile memoriei afective îmi mai livrează o delicatesă lexicală, substantivul neutru chilomán, la plural chilománe, al cărui înțeles se deduce cu ușurință din enunțuri precum: „Ce‑i cu voi, mă, ce v‑a apucat? Faceți un chiloman dă nu să mai înțelege om cu om!”. Definiția furnizată în DLR („gălăgie mare, făcută de mai mulți laolaltă, cu râsete, chiote, țipete, ceartă și bătăi; p. ext.: zarvă, gâlceavă”), împreună cu citatele abundente din scriitori populari din secolul al XIX‑lea precum Anton Pann sau Petre Ispirescu și din felurite culegeri de folclor, ne indică o vechime apreciabilă și o circulație largă a cuvântului, dar ipotezele etimologice furnizate sunt nesatisfăcătoare.

Vin la rând o altă serie de turcisme care, pătrunse în vorbirea românilor de pe vremea când țările noastre făceau parte din Commonwealth‑ul otoman și atestate în texte vechi, au supraviețuit și în uzul consătenilor mei de la Seimeni. Încep cu subst. masc. delibáș, după DLR, un turcism învechit (deli bași), cu sensul original ‘căpetenie a gărzii domnești’, folosit deja de fiul marelui Miron Costin, cronicarul Nicolae Costin. Cu utilizarea regională și sensul sensul de ‘nebun, smintit’, în DLR se dă un citat cules din comuna Țepeș‑Vodă, aflată la vreo 15 de kilometri de Seimeni! Cum va fi ajuns acest relict de pe vremea stăpânirii otomane în graiul urmașilor mocanilor ardeleni de la Dunăre rămâne pentru mine un mister. Un alt turcism de aceeași teapă este macát, plural. macáte (< turc. makat), un substantiv neutru prin care mama și suratele ei denumeau covorul de lână de dimensiuni mai mari cu motive geometrice, adesea în două‑trei culori, migălite de ele la războiul de țesut, în lungile seri de iarnă. Două dintre aceste superbe macate, din zestrea maternă, unul verde și altul maro-roșcat, decorează acum pereții cabanei mele din grădina de la Valea Lupului.

Este acum momentul să pomenesc și pe tingíre (din turc. tencere), împrumut vechi, abundent atestat în textele vechi, începând cu Biblia de la București. Tingirea era un vas mare de aramă, cu o capacitate de 20‑30 de litri, care stătea permanent pe soba din bucătărie, plin cu apă fierbinte, la îndemână pentru feluritele nevoi ale gospodinei, dar mai ales pentru îmbăierea din fiecare seară a celor doi băieți. Tingirile erau vândute de țiganii „specializați”, spoitórii, pe care‑i auzeai mereu strigându‑și prin sat ofertele: ”Spoiesc tingiri, spoiesc cazaneeee!”

Cuvinte dobrogene tipice mi se par a fi chirpíciul și ciamúrul (< turc. kirpič, čamur), căci, după știința mea, doar prin Dobrogea românii au învățat de la turci să‑și facă casele din chirpici. Acestea erau un fel de cărămizi mai mari, din lut clisos, amestecat cu apă, paie, pleavă sau, uneori, balegă de cal, confecționate cu ajutorul unui fel de cofraje din scândură și uscate la soare direct pe izlazul de la malul Dunării, unde fuseseră făcute. Numită ciamúr, materia clisoasă ca atare era folosită și pentru tencuirea, adică „lipirea”, la exterior sau la interior a caselor, înainte de a fi văruite.

Într‑unul din colțurile ei, din nici o curte de pe la noi nu lipsea un mangealấc (< turc. mancınık), adică o ‘bucată de lemn sau o rangă de metal folosită ca pârghie pentru ridicarea unei căruțe prăvălite sau sau rostogolirea unui bolovan’.

Închei seria acestor turcisme populare cu trei adverbe banale în graiul de la Seimeni, cunoscute sau, cel puțin înțelese de toți românii, și anume tamán ‘chiar, întocmai; exact așa’ (< turc. tamam), ioc ‘nimic, deloc; câtuși de puțin” (< turc. yok) și bárem ’măcar; cel puțin‘(< turc. barim) („Lasă, barem tu să îți faci un rost în viață!”). Despre specialul bre, ca formulă de adresare respectuoasă, câte ceva în finalul acestui serial! (Va urma.)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», și cercetător la Institutul de Filologie Română «Alexandru Philippide» din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video