Din nou despre Seimeni: idiolectul matern (VI)

Interjecția bre este un turcism vechi, folosit deja de Dimitrie Cantemir și generalizat în vorbirea populară. Îmi amintesc că la Seimeni erau curente toate nuanțele de sens înregistrate în DLR, inclusiv exprimarea stărilor de uimire, admirație sau stupoare. Valoarea sa semantico-pragmatică principală era însă legată de exprimarea politeții, a atitudinii reverențioase față de persoanele mai în vârstă din mediul familial. Obligatorie față de părinți și rudele apropiate (”Bre, mamă! Bre, tată! Bre, bunică! Bre, bunicule! Bre, tanti Mărioara!”) și față de vecini (Bre tușă Marieta!), interjecția apelativă bre era simțită ca neadecvată față de persoane străine de sat, de oficialități (primar, milițian) sau față de intelectualii satului (învățători și profesori, doctorița etc.), pentru care oficialul dumneavoastră era mai la îndemână.

La fel de frecvent, în contexte similare, era pronumele personal mata, cu varianta matale, care funcționa, aceasta din urmă, și ca formă de genitiv‑dativ. Câteva exemple: „Mata, mamă, ce zici?” sau „Te‑a întrebat și pe mata (mai rar, matale) același lucru?” sau „Mie cel mai mult îmi plac bucatele matale.” sau „Matale, mamă, când îți vine rândul la plivit?”

O formă redusă de la dumneata (< domnia ta), pronumele personal de politețe mata apare larg atestat la scriitori începând din secolul al XIX‑lea, indiferent de regiune, ceea ce înseamnă că trebuie considerat drept o componentă stabilă a fondului lexical principal, deși își conservă conotațiile „popular” și „colocvial” în orice registru stilistic. Când destinatarii erau ambii părinți, formula standard de plural era cea precedată de articolul invariabil alde: „Nu am mai fost de mult pe la alde matale.” Citatele abundente din DLR, s.v.,  ne arată că inclusiv această structură cu articolul invariabil alde (populară în sine!) este veche de câteva secole și are un caracter supra-regional. În satul copilăriei mele, tutuirea persoanelor cărora le datorezi respect, a părinților îndeosebi, era un tabu, fiind resimțită ca un fel de insultă, o carență maximă de educație. Tot așa, nici pluralul voi nu era permis în contextele date, singura soluție admisă fiind alde matale. Nu  voi uita niciodată reacția de revoltă zgomotoasă a mamei, mult mai târziu, când, contaminat de obiceiurile din familia soției mele din Huși, unde tutuirea fu părinții era socotită normală, am abordat‑o ireverențios cu un „Mamă, tu ce părere ai?” Închei acest paragraf cu constatarea că, la Iași, unii din profesorii mei de la Universitate (Gheorghe Ivănescu, Vasile Arvinte, Al. Andriescu, Ștefan Giosu, toți moldoveni), mă apelau, ca student, doctorand și, ulterior coleg de catedră mai tânăr, cu același mata, nu atât de rece și distant ca oficialul dumneavoastră (folosit de profesorii mai tineri), dar nici atât de „vulgar” precum banalul tu. Am adoptat și eu această normă de adresare în raport cu proprii mei discipoli sau colegi mai tineri.

Interjecția mă, variantă a lui măi, era și în satul nostru, ca peste tot la români, folosită foarte frecvent pentru apelarea unei persoane de sex masculin, întotdeaua de la superior către inferior. De obicei, preceda un substantiv propriu sau comun la cazul acuzativ: „Măi (sau mă) băiete! sau „Măi (mă) Vasile!” Deși larg reprezentat în textele literare, de la Ion Neculce până la Rebreanu și Sadoveanu, în literatura populară și în vorbirea zilnică, cuvântul a rămas fără etimologie în toate dicționarele românești! Corespondentul feminin al interjecției mă este fă (uneori, fa). În seria veche a dicționarului-tezaur, realizată sub conducerea lui Sextil Pușcariu, interjecția fă este lucrată nu ca lexem autonom, ci menționată la fată (< lat. feta), în secțiunea etimologică, unde lexicograful apreciază că lexemul acesta a fost creat prin analogie cu mă de la masculin și „a devenit un fel de interjecție cu care ne adresăm fetelor și nevestelor”. Atestări abundente la scriitori populari precum Anton Pann și Ispirescu, în culegeri de texte polulare, dar și la Alexandri și Negruzzi, indică limpede răspândirea generală a lui fă la români. În româna contemporană comună, termenul a căpătat conotații puternic depreciative și vulgare și este evitat în limba literară și în mediile urbane mai elevate. La țară, în zonele mai conservatoare, interjecția fă/ fa este în continuare neutră din punct de vedere conotativ, cum era și la Seimeni, în copilăria mea, întrebuințându‑se frecvent  între fete și femei, egale ca nivel sau de la nivel superioar către nivelul inferior. Nu ai fi auzit niciodată propoziții precum „fă mamă” sau sau „fă tușă Mariță”, în schimb mama li se adresa întotdeauna cu „fă țățică” sau „fă Jano” surorilor ei mai mari.

Ajuns aici, este momentul să menționjez că repertoriul apelativelor personale era relativ strict codificat în satul meu. Dincolo de seria termenilor de înrudire moșteniți din latină și cunoscuți de toți românii (mamă, tată, frate, soră, cumnat, cumnată, văr, unchi, cuscru, cuscră, cocru, soacră etc.) câteva disocieri reclamă câteva apelative mai rare.

Educația elementară primară și uzul curent îți fixa bine în memorie că nene, nenea sau, prescurtat, nea (un balcanism prezent și în unele limbi balcanice precum bulgara și sârba), trebuia folosit exclusiv ca semn de respect mediu pentru un frate mai mare.  De exemplu, tatăl meu Ilarion devenise pur și simplu nenea  pentru cei doi frați mai mici și pentru sora lui, apelativ pe care l‑au întrebuințat constant până  la sfârșitul vieții lor, deopotrivă în adresarea directă, ca și în referirea la persoana a III‑a: „Ce mai faci măi, nene, că nu ne‑am mai văzut de multă vreme!”, respectiv: „M‑am întâlnit cu nenea zilele astea.” Mai mult încă, Nenea devenise în sat un fel de supranume, cunoscut și folosit de toată lumea când se refereau la Ilarion. În rest era permis și cuviincios să te adresez cu nene, eventual însoțit de numele de botez, nea Zaharia, nea Anghel etc., oricărui băiat în general, mai mare decât tine, indiferent de gradul de rudenie, sau oricărui bărbat cu care știai că nu ești înrudit.

Cu totul diferit era statutul apelativului unchi, urmașul lat. avuncus, cuvânt care, și în satul nostru, ca la cei mai mulți dintre români, desemnează în mod obligatoriu pe toți frații și verii tatei și ai mamei, precum și pe toți cumnații acestora. A te adresa unuia dintre aceste rude apropiate altfel decât prin unchiu’ Gheorghe, unchiu’ Petrică, unchiu’ Aristide sau unchiu’ Ionel, sau, din neatenție prin nea Gheorghe etc., era de multe ori corectat pe loc de cineva de prin preajmă, uneori chiar de cel în cauză prin remarci de tipul: „Ce mă, nepoate, ai uitat de buna cuviință?” Bărbații din generația cea mai bătrână, adică frații, verii și cumnații bunicilor și ai bunicelor, se bucurau cu toții de „titlul” de moș, cuvânt străvechi și acesta, moștenit din substratul traco-dacic, după cum indică prezența unui echivalent în limba albaneză. Așadar, frații lui tata-mare erau moș Ion, moș Stan, moș Vasile etc. iar cei ai lui bunicu’ erau moș Ștefan, moș Anton etc.

Cât privește modul de a ne adresa, copii, femeilor din jurul nostru, mama ne‑a dat și ne‑a repetat cu insistență următoarele prescripții. Pe propria ei mamă trebuia să o numim exclusiv bunică (derivat nu prea vechi de la adj. bun + suf. –ic), iar mamei lui tata, propria ei soacră, trebuia să îi spunem mama-mare (cel mai adesea, mai scurt, mamare), un compus de asemenea nu foarte vechi. Pentru toate celelalte femei, indiferent de vârstă, aveam la îndemână apelativul tanti, pătruns pe la începutul secolului al XX‑lea în mediile românești urbane și apoi răpîndit și la țară, în fond, un neologism după germ. Tante, francez tante. Surorile mamei erau deci pentru noi tanti Marioara și tanti Jana, iar vecina noastră tanti Marieta. De la această regulă exista o excepție notabilă: femeile mai în vârstă, surorile, verișoarele sau cumnatele bunicilor și ale bunicilor trebuia să fie denumite obligatoriu tușa Dumitra, tușa Iordana etc., folosind o formă scurtă a general românescului mătușă, pentru a cărui etimologie DLR ne oferă o alambicată explicație prin moștenire de la latinescul amita.

În Seimeni mai era cunoscut și substantivul țață (împrumut după  neogrecul τσάτσα), atribuit de mama tuturor femeilor mai în vârstă decât ea, dar care nu îi erau rude; mama folosea și diminutivul țățică spre a o apela pe sora ei mai mare Marioara.

 Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», și cercetător la Institutul de Filologie Română «Alexandru Philippide» din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea.

Publicitate și alte recomandări video