Din nou despre Seimeni. On n’oublie jamais ses premiers amours

Dacă vrei ca imaginea copilăriei și a adolescenței petrecute în paradisul de la Seimeni să nu cuprindă lacune datorate unei sfieli exagerate, nu vei cenzura mecanica anamnezei nostalgice când vei ajunge cu gândul la the first love experiences. Cititorul binevoitor va accepta convenția literară a unui inversat te fabula narratur.

Dacă faci abstracție de nevinovatele jocuri „de‑a mama și de‑a tataˮ cu vreuna din numeroasele tale verișoare, mai ales iarna, printre picioarele mamelor meșterind la războiul de țesut din mijlocul casei, începutul propriu‑zis al cunoașterii arcanelor erotice se petrece pe la treisprezece ani, într‑o după-amiază de toamnă târzie, când urcaseși dealul ca să îți cauți mama pe ogoarele ceapeului, la culesul porumbului, undeva, pe lângă Valea Mare. Dialogul ar fi avut loc, să zicem, la umbra firavă a unor salcâmi tineri, pe o miriște, între două ogoare. –Mă, Jenele, ce zice fetele‑astea că te legi dă ele, că le înghesuiești pă la colțuri dă uliță. –Nu știu, bre, țață Floareo, da’ ele să ține dă mine și nu mă lasă în pace! –Nu mai spune, mă, Jenele! N‑ai vrea să îmi arăți și mie cât ești tu dă firoscos mai pă seară, după ce pleacă acasă lumea asta, că te aștept coloșa, în gluga aia dă coceni dă la marginea tarlalei?

Câtă învățătură specifică vei fi dobândit de la generoasa tânără nevastă nu reușești să îți amintești în detaliu, ce reușești să mai ții minte este superioritatea cu care ai început să îi tratezi pe băieții din jurul tău, ca un inițiat ce te aflai.

Odată plecat la Constanța, statutul de licean îți conferea o platformă mult mai convenabilă în materie. Vacanțele la Seimeni îți deschideau cărări ispititoare. În prima vacanță de primăvară s‑a petrecut întâlnirea de câteva zile cu Gabriela, elevă și ea la un liceu din Constanța, venită în vizită la Seimeni la sora ei, profesoară în sat. Blondă, subțire, înăltuță și vorbăreață, Gabriela a acceptat „din prima” invitația ta la o plimbare „prin natură”. Prima și singura voastră întâlnire a avut loc la capătul unei drumeții destul de lungi, peste deal, pe la movilă, apoi spre stânga, undeva pe Valea Geabacului, la capătul unei râpi adânci, într‑una din văgăunile pe care băieții le socoteau vizuini ale bursucilor. Deși intrarea era strâmtă, asemenea peșteri erau spațioase, cam cât o sală de clasă, cu covor de mușchi, un loc tocmai bun pentru felurite hârjoneli. După‑amiaza s‑a sfârșit printr‑o baie strașnică în Dunăre prin Tache, deși apa era rece ca gheața, fiind doar aprilie. V‑ați promis că vă veți revedea la Constanța, ceea ce nu ați reușit.

Episoade pasagere, dar de neuitat, au mai fost două în vara aceea. Mai întâi a fost scurta febră pe care ți‑a provocat‑o tătăroaica Sever Omer, despre care ai relatat în capitolul despre Capidava. A doua are ca personaj central pe Georgeta, darnica croitoreasă din Bordușani, în căsuța căreia de pe malul Borcei amicul Colbure, ca un mefistofelic mentor, s‑a simțit dator să‑ți organizeze, zicea el, un rit de inițiere!

În primăvara următoare ai cunoscut‑o pe Leana lu’ Coșmoagă, o fată înfloritoare, de șaptesprezece ani, cu un an mai mult decât aveai tu în acel an. Era cea mai mare dintre numeroșii copii (șapte‑opt?) ai unei familii de „imigranți” săraci din județul Botoșani, stabiliți în satul nostru. În acei ani, anii ’60-’70 ai secolului trecut, numeroși români din Moldova, mai ales din județele Vaslui, Iași și Botoșani, se stabileau, în căutare de un trai mai bun, în zonele socotite mai bogate ale patriei, în special la Constanța, Brașov și Timișoara. Erau în general oameni de treabă, răbdători și muncitori, dar unii dintre localnici îi priveau cu ochi răi, tratându‑i drept un fel de „români de rangul doi”. Idila ta cu Leana a durat din primăvară până toamna târziu, ajunsesei să îndesești venirile acasă de la Constanța, de dorul ei. Avea mâinile aspre de muncă și chipul ars de soare, ochi albaștri-cenușii, părul blond tuns scurt și sârmos și, mai presus de orice, un corp împlinit și perfect, ca al unei nimfe de piatră de pe frizele templelor antice de la Atena! Vă întâlneați mai ales nopțile, când satul întreg era adormit, fie pe vreunul din pietroaiele megalitice de pe malul Dunării, încălzite de soarele de peste zi, sau pe vreunul dintre tăpșanele înverzite din luncă, acoperite, din miezul verii și până toamna târziu, de un covor înmiresmat de mentă sălbatică, pe care o numeam izma broaștei sau cimbrișor. Prea multe cuvinte nu v‑ați spus, mulțumindu‑vă cu mângâieri și jocuri din ce în ce mai rafinate. Ritualul nocturn se termina de regulă cu traversarea înot a brațului dintre sat și Ostrovel al Dunării. Leana înota perfect și ușor, asemenea unei sirene, râzând fericită și cu zgomot de felul chinuit în care tu încercai să te ții după ea. De frigul și ploile toamnei v‑ați adăpostit întâlnirile în bucătăria de vară a lui tata‑mare, pe patul de scânduri acoperit cu macate de lână aspră. Îmbrăcată „de oraș” și puțin machiată, a ținut să urce, ca din întâmplare, în autobuzul care te ducea la Cernavoda la sfârșitul vacanței de iarnă. Nu v‑ați vorbit nici atunci nimic! Și nici nu v‑ați mai văzut vreodată.

Vine acum ultimul episod erotic al adolescenței tale, pe care ți l‑ai fixat în memorie cu titlul „necunoscuta din tren”. S‑a petrecut în trenul care te ducea din gara de la Cernavoda, la Constanța. Călătoria dura vreo patruzeci de minute, dacă era un accelerat, și aproape o oră jumătate, dacă trenul era un personal. În timpul uneia dintre aceste călătorii, te‑ai nimerit într‑un compartiment cu o doamnă cam à trente ans, a cărei frumusețe și prezență la câțiva centimetri de neînsemnata ta persoană îți tăiase răsuflarea. La donna mia era înăltuță și construită după toate canoanele marilor artiști ai Renașterii. Tenul îi era arămiu, în armonie cu înfoiatele plete roșcate. Ți‑ai spus imediat că soarta te‑a plasat evident în prezența unei zeițe și că ești îndrăgostit iremediabil. Purta o rochie simplu croită, scurtă, strânsă pe corp, din mătase verde, cu flori mari imprimate, mărgele și cercei de bun gust, iar ceea ce te fascina cu deosebire erau ciorapii fini de mătase, de culoare argintie, cu fire aurii, pe care îi expunea cu artă și bun gust, ori de câte ori trebuie să schimbe poziția picioarelor încrucișate. Îți era foarte clar că ființa ei venea dintr-un alt spațiu decât umila noastră lume. Ca într‑o povestire de Maupassant, magnifica cucoană a priceput pe loc starea de transă în care se află sărmanul adolescent din fața ei și a găsit de cuviință să folosească fără milă toate șiretlicurile și tehnicile de seducție, ca să‑ți intensifice suferința. Pe peronul gării din Constanța s‑a îndepărtat maiestuoasă, pierzându‑se în mulțime, fără să întoarcă o singură dată minunatul ei cap.

De aici încolo încep les vrais et grands amours, de quibus tacendum est.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video