Din nou despre Seimeni. Pomelnicul neamurilor (I)

Într‑un eseu tulburăror intitulat Moartea ca problemă, Hans‑Georg Gadamer afirmă  că grija față de morții noștri este cea mai tipică însușire a ființei umane ca atare: „Dacă examinăm cele mai vechi răspunsuri pe care ni le dă tradiția noastră cu privire la experiența lui thánatos și a athanasíei, a morții și a nemuririi, a absenței morții, în tradiția noastră ne întâmpină mereu același mare și impresionant răspuns: cultul morților, mormântul. Veritabila marcă distinctivă a omului între toate celalalte viețuitoare pe care natura le‑a produs constă în faptul că el își îngroapă morții și îndreaptă către acel mormânt simțirea, gândirea și imaginația sa.

„O dată cu înaintarea în vârstă, sentimentele mele de datorie, de recunoștință și tandră afecțiune față de înaintași cresc în intensitate. La datele stabilite în calendar de tradiție, sau în zile semnificative din propriul calendar, femeile din neamul meu duceau la biserică o colivă cu lumânări pe care o însoțeau cu o bucată de hârtie pe care notaseră numele de botez ale tuturor rudelor lor, ale celor morți și ale celor vii, pe care preotul urma să le pomenească la sfârșitul liturghiei. Această listă se numea și se numește pomelnic, un vechi cuvânt de origine slavă, prezent în textele bisericești cele mai vechi precum și, astăzi, în majoritatea regiunilor țării. Îmi permit să dau acest nume, pomelnicul neamurilor, textului în care voi evoca numele tuturor rudelor al căror nume reușesc să mi‑l amintesc, cu informații despre preocupările, înfățișarea și firea lor, așa cum mi le înfățișează memoria. Consider că acest text este ofranda mea pentru cei care mi‑au dat viață, mi‑au dăruit limba lor, magnifica noastră limbă, mi‑au transmis un sentiment al continuității, al apartenenței și solidarității cu un anumit neam și o identitate ultimă. Țărani anonimi din marea masă a urmașilor păstorilor ardeleni („mocani”) care au colonizat Dobrogea, ei vor fi scoși din neantul uitării prin pomelnicul meu. Pe unii dintre ei i-am mai amintit cu diferite prilejuri în cuprinsul acestor evocări. Acum vreau să o fac mai sistematic, sub o formă simplificată de arbore genealogic.

Încep cu descendența paternă. Primul din acestă filieră de care ne amintim este Gheorghe Munteanu, venit cu părinții lui dintr‑un sat de pe Mureș, din apropiere de Luduș. În familie s‑a păstrat informația că numele de familie cu care veniseră din Ardeal părinții lui, pe la 1880, era Rău, iar adolescentul Gheorghe avea doar paisprezece ani, Căsătorit în Seimeni cu Ioana, și ea o descendentă de mocani, acest străbunic al meu a avut mai mulți fii și o fiică. Deținem o poză a celor doi, Gheorghe și Ioana, de prin anii 1930, în care bătrânul poartă o ținută mocănească tipică, cu cioareci, cojoc și căciulă din blană de oaie, confecționate în casă. Despre baba Ioana am fost informat de către părinți că a trăit destul de mult, până spre sfârșitul anilor 1950, așa ca să aibă prilejul să‑și țină în brațe strănepotul, cel care o evocă acum aici.

Mormântul ei am reușit să îl identific în cimitirul de la Seimeni, marcat de o modestă cruce de piatră cioplită ca o primitivă cruce de Malta. Unul dintre fiii lor a fost Neculai Munteanu (1896‑1992), tata mare. Fratele său mai mare era moș Ilie Munteanu (n. cca 1894), al cărui fiu, Costea Munteanu, a avut doi copii, Ionel (n. 1953), coleg de clasă elementară cu mine, afectat ușor de poliomielită, și o fată, Tanța, cu câțiva ani mai mică. Un alt frate al lui tata‑mare a fost Ion Munteanu (n. cca 1898), al cărui fiu, Vasile Munteanu (n. cca 1920) mă simpatiza foate mult și mi se adresa, cu un puternic glas baritonal, de câte ori mă vedea, cu apelativul vericule, pe care eu îl recepționam ca pe un titlu de onoare. Cei doi fii ai săi, Costel  și Nelu, cu câțiva ani mai mici decât mine, au fost puținii din generația mea care au rămas în sat să se ocupe de agricultură.

Pe lângă cei trei băieți, Ilie, Neculai și Ion, cuplul Gheorghe și Ioana Munteanu, au avut și o fată, Niculina (n. cca 1905). Căsătorită cu un om de treabă, Vasile Casian, funcționar la birourile cooperativei de consum, au avut două fiice, Clara și Iuliana, verișoare ale tatălui meu, care s‑au măritat după câte un ungur din Cluj, respectiv Sighet. Absolventă de liceu, Iuliana a fost învățătoarea mea în clasele I și a II‑a. Nu am uitat niciodată că mi‑a dăruit un frumos volum cu Basmele lui Ispirescu, cu ilustrații de Florica Cordescu, volum devenit una din cărțile mele de căpătâi.

Între verii lui Neculai Munteanu nu îmi mai amintesc decât de moș Dudu, personaj ciudat, posesor al unui bac de lemn pe care, ca să nu îi fie confiscat de bolșevici, l‑a cărat pe roate de la malul Dunării, adăpostindu‑l în curtea gospodăriei sale, cocoțată pe undeva pe dealul cimitirului. Unul dintre fiii lui a fost Ștefan Dudu (n. cca 1923), căruia îi spuneam unchiu’ Ștefan, fiindcă era văr al tatei. Reușise să moștenească meseria tatălui său, fiind acceptat drept „căpitan” al șalupei care tracta peste Dunăre podul plutitor de la Seimeni către Cegani. Era un bărbat extrem de afabil și de volubil, care îi iubea pe toți copiii, mai ales pe cei din neamul lui, pe care îi cunoștea bine, după rudă și spiță. Băiatul lui mai mare, Gigi Dudu (n. 1950), i‑a continuat profesia de marinar pe Dunăre, iar celălalt băiat, Costel Dudu (n. 1953), fost coleg al meu de școală și prieten credincios, a purtat toată viața sechelele unei poliomielite care a făcut în epocă multe victime. Bărbat înalt și frumos ca toți cei din familia lui, Costel este acum pensionar în Constanța și este una din sursele mele de informare.

Cât privește pe mama‑mare, soția lui Neculai Munteanu, ea purta numele de fată Vasilchia Ștefan (1900‑1978). Vasilchia a avut cinci surori și un frate. Cele cinci surori și‑au jelit mult pe unicul lor frate, Gheorghiță Ștefan (m. cca 1932), victimă a unui omor săvârșit pe baze, se pare, sentimentale. Student seminarist în teologie și speranță a întregii familii, flăcăul a fost descoperit ucis într‑o colibă pe câmp, unde zăcuse întreaga iarnă, în apropiere de comuna vecină Tașpunar (azi Siliștea). Surorile lui au rămas ferm convinse întreaga viață că știu numele celor doi frați care l‑au ucis, din gelozie și invidie, la sfârșitul unui bal sătesc. O cruce de piatră a marcat multă vreme locul unde fusese găsit ucis, în câmp. (Va urma.)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», și cercetător la Institutul de Filologie Română «Alexandru Philippide» din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea.

Publicitate și alte recomandări video