Din nou, un Premiu Nobel pentru democrație

Opțiunea din acest an a Comitetului Nobel norvegian a fost, după cum se știe, María Corina Machado, lidera opoziției politice din Venezuela, aflată în acest moment în clandestinitate din cauza represiunii la care a recurs, și de această dată, administrația președintelui socialist Nicolás Maduro. Premiul Nobel pentru Pace merge așadar către o militantă pentru democrație care contestă puterea arbitrară din țara sa asumându-și calitatea de om politic și căutând dobândirea puterii.

Între „momentul” Aung San Suu Kyi (Birmania / Myanmar) de la sfârșitul anilor 1980 și decizia în favoarea doamnei Machado au existat numeroase femei premiate cu această distincție, de la o președintă de stat la activiste pentru drepturile omului, militante pentru mediu, jurnaliste sau personalități cu alte tipuri de angajament. Nu a mai existat însă niciun caz de femeie-politician aflată în competiție pentru destinele propriei țări. Orientându-se către doamna Machado, Comitetul norvegian ne reamintește că atunci când implică atașamentul curajos față de valorile libertății, politica poate fi nobilă.

În vârstă de 58 de ani, provenind dintr-o familie ce făcea parte din elita economico-instituțională a Venezuelei, cu studii în Franța și o carieră profesională notabilă, doamna Machado nu se încadrează în narațiunea convențională a „omului simplu” care ajunge să conteste aparatul de stat dictatorial. Același lucru se poate spune, în și mai mare măsură, despre doamna Aung San Suu Kyi. Între cele două personalități apare însă o mare diferență: dacă militanta din Birmania / Myanmar a primit această misiune oarecum ca pe o moștenire, tatăl ei fiind practic fondatorul statului birman, doamna Machado a devenit lider politic pe fondul eșecurilor anterioare de a păstra unitatea opoziției, după mai multe eșecuri în încercarea de a înlătura pe cale democratică, nonviolentă regimul președintelui Maduro.

După cum se știe, în urmă cu șase ani, Occidentul, numeroase state latino-americane (exceptându-le pe cele cu guvernări de stânga) și alte state ale lumii au decis să nu recunoască rezultatele alegerilor prezidențiale din 2018 și astfel să conteste legitimitatea lui Maduro, considerându-l președinte interimar legitim pe Juan Guaidó, președintele Adunării Naționale, la acea vreme liderul opoziției democratice. Însă schimbarea democratică nu a avut loc, și se pare că Nicolás Maduro chiar și-a întărit pentru o vreme sprijinul popular.

Ulterior, domnul Guaidó – deși continuă să fie recunoscut formal de multe țări – nu a mai putut reprezenta figura centrală a opoziției unite și a fost nevoit să se refugieze în SUA. Opoziția venezueleană avea nevoie de un nou lider și de un nou simbol, iar María Corina Machado avea să se impună drept cel mai bun candidat. Alegerile „primare” din interiorul alianței de opoziție au fost o simplă formalitate pentru doamna Machado, care pare să îmbine calitățile „guvernamentale” cu un discurs politic ceva mai populist – așadar, ar fi putut atrage simpatizanți și din zona mai săracă a societății, al cărei sprijin pentru Maduro pare neclintit în ciuda greutăților economice (dezastru pare un termen mai potrivit).

Iar liderul de Caracas, încă interesat de păstrarea unor aparențe în fața vecinilor săi latino-americani, a decis că este mai puțin costisitor să o blocheze din start pe doamna Machado decât să întoarcă rezultatul urnelor, după vot. În stilul deja brevetat în multe pseudodemocrații, i s-a interzis candidatura, astfel că ea și-a pus întreaga energie în serviciul candidatului „de rezervă”, veteranul Edmundo González Urrutia, fost diplomat devenit o figură importantă a opoziției în deceniul anterior. După un nou episod incompatibil cu democrația – a fost vorba, se pare, de o falsificare grosolană a rezultatelor – Maduro a trecut la represalii. Urrutia a dobândit azil politic în Spania, în timp ce doamna Machado a ales calea mai dificilă a clandestinității.

Ar fi exagerat să ne închipuim că această distincție va schimba cu ceva atitudinea regimului de la Caracas față de doamna Machado și față de opoziție, în general. Sprijinit de Beijing și Moscova, acesta încă nu simte o amenințare existențială venită din partea adversarilor interni. Dar nu se știe dacă acest sprijin va fi eficace în cazul în care președintele SUA, Donald Trump, va  decide intensificarea presiunilor. Există în acest moment un grad mai mare de vulnerabilitate al Venezuelei socialiste, prin comparație cu anii administrației Biden.

Cu siguranță că și doamna Machado și ceilalți lideri ai opoziției venezuelene își doresc ca transferul de putere să fie nonviolent și să nu implice vreo intervenție externă. Însă și pentru această echipă se mențin riscurile care au dus la eșecul generației anterioare, cea a lui Juan Guaidó: divizare, incapacitate de acțiune, lipsă de curaj. Premiul Nobel pentru Pace, care vine la doar un an după Premiul Saharov pentru libertatea de gândire, acordat de Parlamentul European (premiu pe care l-a împărțit cu Edmundo González Urrutia), pun pe umerii doamnei Machado o responsabilitate imensă.

Publicitate și alte recomandări video