Dincolo de emoție – Unirea, între „DA”-ul personal și realitatea de pe teren

Declarația președintei Maia Sandu – „dacă am avea un Referendum, aș vota pentru Unirea cu România” – a aprins imediat reacții puternice, mai ales în România, unde a fost primită pe alocuri cu un entuziasm aproape romantic. E și explicabil: o astfel de frază este rară în politica de la Chișinău și, prin simplul fapt că e rostită, pare să marcheze un prag simbolic.

Tocmai pentru că miza e atât de mare, merită să lăsăm deoparte reflexele și să ne uităm la context. Nu ca să dăm verdicte, ci ca să înțelegem ce a spus Maia Sandu, ce n-a spus și ce ar însemna, în mod real, un asemenea scenariu pentru Republica Moldova. Iar pentru o imagine completă, e util să vedem și cum se citește această discuție din afară – în special la Kiev și la Budapesta.

Ce a spus, de fapt, Maia Sandu: un „DA” personal, dar fără un „mâine” politic

Declarația cu pricina a fost făcută într-un interviu acordat podcastului britanic „The Rest Is Politics”, iar cei de la Reuters – așa cum știu ei mai bine – au surprins esența, fără floricele de prisos: Maia Sandu a spus că ar vota pentru Unire dacă ar exista un Referendum, însă admite că nu există în acest moment o majoritate care să susțină acest pas, subliniind faptul că obiectivul realist al Republicii Moldova rămâne a fi Integrarea Europeană.

Dacă suntem puțin atenți, contează foarte mult felul în care e construită propoziția, în ea fiind două aspecte clare:

1. Pe de o parte, este vorba de opțiunea personală a președintei Republicii Moldova („aș vota”),
2. Pe de altă parte, totul este încadrat într-un scenariu ipotetic („dacă am avea Referendum”).

Așadar, nu vorbim despre începutul unei campanii oficiale „de mâine dimineață”. Dar, da, fără dubii, este un pas dincolo de formula prudentă pe care o folosesc, de regulă, liderii pro-europeni de la Chișinău: „avem aceeași limbă și istorie, dar decizia aparține cetățenilor”.

În același interviu, Maia Sandu explică și motivele pentru care ar vota, personal, pentru Unirea cu România: presiunea Rusiei și faptul că, „într-o lume tot mai dură, e din ce în ce mai greu pentru o țară mică să reziste ca democrație și ca stat suveran”. Tocmai de aceea, în alte țări decât România, declarația a fost interpretată nu doar ca una identitară, ci și ca un mesaj legat de securitatea regională.

Tot analiza Reuters scoate în evidență și nuanța esențială: „doar aproximativ o treime dintre cetățeni susțin în prezent Unirea”, în timp ce „EU integration” rămâne a fi „un obiectiv mai realist”. Cu alte cuvinte: fraza are o greutate simbolică, dar e făcută strict în limitele realismului politic.

De ce s-a iscat atâta zgomot: istorie, nervi, propagandă

În Republica Moldova, tema Unirii nu a fost niciodată una liniștită. În jurul ei s-au strâns, în timp, întrebări de identitate, temeri legate de trai și neliniști geopolitice. Într-o societate fragilă, asemenea idei capătă rapid o greutate care depășește cu mult cuvintele prin care sunt rostite și pot deveni momente de tensiune cu efecte profunde în spațiul public.

Reacția opoziției pro-ruse nu a întârziat și, în fond, nu a surprins pe nimeni: acuzații de „trădare”, apeluri la anchete și demisie, discursuri alarmiste despre dispariția „statului moldovenesc”. Nu a fost însă doar o reacție la Maia Sandu ca lider, ci expresia reflexului unei tabere care își definește identitatea politică prin eternele basme rusești: un Occident prezentat ca o amenințare, o Românie descrisă drept „jandarmul care dă la palmă cu rigla” și UE sau NATO transformate în pericole existențiale. Nu este nimic neobișnuit, așa s-a întâmplat mereu, vechile diferențe culturale reactivându-se ușor până la a ajunge să scoată din beznă temerile profunde ale unei părți din electorat: frica de a-și pierde identitatea locală sau sentimentul unei protecții pe care o asociază, real sau imaginar, cu o cu totul altă direcție.

În România, pe partea cealaltă a Prutului, reacția unioniștilor a fost – pe alocuri – un fel de „Am câștigat Cupaaaaa, suntem finaaaaliști!”, de pe vremea răposatei Steaua din finala din 1986, fiind suficient ca actualul președinte al Republicii Moldova să rostească – fie și condițional – „aș vota pentru Unire”, pentru ca, în aceste cercuri, să se contureze imediat sentimentul începutului unei noi etape.

Desigur, ca în aproape orice subiect politic, reacțiile din România nu au fost la unison. Entuziasmul cercurilor unioniste din București a contrastat cu tonul mai rezervat al unor site-uri de știri de la noi, care au remarcat că declarațiile Maiei Sandu vin într-un context marcat și de câteva stângăcii recente în relația moldo-română, un exemplu grăitor fiind programul de guvernare al noului cabinet Munteanu, în care România nu apare deloc, spre deosebire de programul precedentului cabinet Recean, care, la momentul investirii, conținea nu mai puțin de 11 referințe explicite la țara noastră.

La fel, inițiativa recentă a Ministerului Educației de la Chișinău privind desființarea Universității din Cahul – măsură ce ar pune capăt unei colaborări de durată și de perspectivă cu România, derulată prin Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați – a stârnit reacții critice atât din partea Academiei Române, cât și a Academiei de Științe a Republicii Moldova.

Tocmai aici apare riscul: atunci când romantismul se cocoață peste realism, discuțiile pot aluneca rapid într-o competiție de emoții. Iar acesta este exact terenul pe care propaganda rusă se simte cel mai confortabil, pentru că faptele, cifrele și planurile concrete sunt primele care își pierd importanța într-un asemenea zgomot.

Lecția Referendumului European: dacă Integrarea Europeană a trecut la limită, Unirea ar cere un efort mult mai mare

Pentru a înțelege cât de greu se construiește o majoritate într-o Republică Moldovă polarizată, e suficient să ne uităm la Referendumul constituțional privind Integrarea Europeană din 2024, aceiași Reuters reamintind că, pe 31 octombrie 2024, Curtea Constituțională a validat rezultatul Referendumului: 50,35% „Da”. Cu alte cuvinte, o victorie à la Pirus.

De ce este relevantă această readucere aminte? Pentru că tema Uniunii Europene – din perspectiva comunicării politice – reprezintă un subiect relativ ușor de explicat: prosperitate, fonduri, reguli, acces, model de dezvoltare. Și totuși, chiar și acest subiect ofertant pentru viitorul unei țări a fost cu greu votat, într-o țară în care presiunea externă și tensiunile interne sunt mai reale ca niciodată.

Aici este, cred, și miezul problemei: dacă un proiect cu beneficii economice și o logică de securitate directă (Uniunea Europeană) a fost câștigat la limită, un proiect care schimbă arhitectura statală (Unirea cu România) nu va putea fi câștigat doar cu emoție, cimilituri, influenceri pe tiktok, slogane și – foarte important – nostalgie. Proiectul unui Referendum pentru Unirea cu România ar cere o muncă internă mult mai amplă și mai intensă, în primul rând în Republica Moldova, pentru a convinge comunitățile că ceea ce poate urma este stabil, predictibil și bun pentru viața lor.

Cum adică „muncă internă”?

Când vorbim despre Unire, ne place să ne întoarcem la istorie. Dar omul din Chișinău, Comrat sau Bălți trăiește în prezent. Pentru el, întrebarea nu e „cum reparăm ce-a fost în 1940?”, ci ce se întâmplă cu pensia mea? Dar cu factura la gaz, cu salariul și locul meu de muncă? Ce se va întâmpla cu școala copilului, cu spitalul, cu birocrația? Voi mai avea drepturile mele, dacă vorbesc rusă sau găgăuză?

Dacă răspunsurile la aceste întrebări nu vor fi clare și credibile, orice proiect identitar (cu toată buna lui credință) devine doar brizbriz sclipitor, un fel de breloc cu BMW agățat la cheia de la Dacia 1300. Și, să nu uităm un aspect esențial: într-un stat vulnerabil la dezinformare, fricile astea se pot amplifica rapid. Iar cei care trăiesc din amplificarea lor au tot interesul ca discuția să rămână la nivel de „adevăr istoric”, nu să ajungă la „plan de dezvoltare”.

Nu în ultimul rând, mai există și o dimensiune despre care se vorbește mai puțin: refuzul  elitelor locale de a-și pierde puterea și beneficiile. Unirea ar aduce armonizări instituționale, controale mai dure, reguli mai stricte. Pentru mulți, asta nu va însemna „modernizare”, ci sfârșitul unui mod de viață fără griji.

Harta internă a rezistenței: Nordul, Găgăuzia, Transnistria

Orice discuție serioasă despre un Referendum pentru Unirea cu România nu poate – și nu trebuie – ignora realitățile regionale.

Nordul țării – cu municipiul Bălți, raioanele de graniță și alte zone cu un profil electoral mai conservator – a arătat deseori că e mai sceptic față de proiectele pro-occidentale. Și nu, nu e vorba despre un „anti-europenism genetic”, ci despre o combinație de expunere la propagandă și sensibilitate la promisiuni economice imediate. Dacă Uniunea Europeană a fost greu de câștigat prin vot democratic, Unirea ar fi, în mod aproape sigur, și mai dificilă.

Găgăuzia, și ea, reprezintă o altă poveste aparte. Acolo nu vorbim doar de opinie, ci și de autonomie, de reflexe politice proprii, de un tip de retorică în care orice discuție despre Unire se traduce rapid în „amenințare”. Într-un astfel de loc, un Referendum nu e doar un vot, ci un adevărat test de coeziune socială.

Transnistria rămâne, desigur, „cartoful fierbinte”. Pot fi imaginate mai multe formule teoretice, dar fiecare dintre ele vine cu costul său. Un scenariu ar fi o unire fără Transnistria (o integrare „cu amputare”), greu de legitimat la Chișinău. Un alt scenariu ar fi rezolvarea dosarului transnistrean înainte sau în paralel cu Referendumul, dar aceasta depinde și de evoluții geopolitice mai de amploare, nu doar de voința unilaterală a Republicii Moldova. Oricum ai da-o, Transnistria înseamnă în acest moment un risc de destabilizare, șantaj energetic și criză.

Și așa poate că unii acum ar trebui să înțeleagă de ce Maia Sandu, chiar când a rostit un „DA” personal, a insistat pe „nu există majoritate” și pe „integrarea în Uniunea Europeană este mai realistă”: pentru că un șoc nepregătit așa cum se cuvine poate rupe țara în două, la propriu.

România: între emoție și tăcerea instituțională

La noi, în România, tema Unirii este prinsă acum între două extreme: entuziasmul civic și tăcerea instituțională. Entuziasmul e firesc; tăcerea e, la rândul ei, explicabilă, orice pas greșit putând fi folosit ca pretext de Moscova. România noastră are o responsabilitate morală și strategică față de Republica Moldova, dar are și constrângeri: e membră NATO, are parteneriate, are reguli și prudențe de comunicare.

Asta nu înseamnă că România „nu vrea” Unirea. Înseamnă doar că astfel de proiecte nu se fac cu tam-tam. Se fac cu infrastructură, investiții, proiecte comune, prezență constantă, lucruri care schimbă în bine viața oamenilor. Dacă există o „Unire” care se poate construi fără Referendum, aceasta este apropierea economică și socială care, la un moment dat, face ca votul să fie doar formalizarea unui fapt deja trăit.

Rusia: tăcere oficială, zgomot prin interpuși

Un detaliu relevant în acest moment este diferența dintre tăcerea oficială a Moscovei și zgomotul produs prin interpușii de la Chișinău. Pentru că Rusia nu are nevoie întotdeauna de un comunicat dur, de multe ori fiindu-i suficient ca mesajul să fie preluat, amplificat și radicalizat de actorii locali și de presa „de partid”.

Altfel spus, atunci când opoziția pro-rusă de la Chișinău strigă „trădare” și cere anchete penale pentru declarațiile despre Unire, Moscova obține exact ceea ce își dorește: un subiect toxic, perfect pentru a diviza societatea, pentru a bloca reformele și pentru a ține Republica Moldova într-o continuă stare de nesiguranță.

Ucraina: interes de securitate, dar prudență maximă

Pentru Ucraina, subiectul Unirii se citește, în primul rând, într-o cheie de securitate. O Republică Moldovă unită cu România ar însemna, teoretic, un spațiu mai stabil și mai occidentalizat la granița sa de vest, mai greu de penetrat de către Rusia. În logica războiului, acesta nu poate fi decât un avantaj.

Dar Ucraina are și un reflex defensiv față de orice discuție despre reconfigurări teritoriale. În timp ce Kievul luptă să-și apere propriile frontiere, greu de crezut că va dori să legitimeze public ideea că granițele pot fi „rescrise”, chiar și democratic, pentru că Rusia va întoarce orice argument împotriva ei. Cel mai probabil, Ucraina ar putea adopta o tăcere strategică, acceptând consecințele pozitive, dar evitând să devină o voce publică într-un dosar sensibil.

Ungaria: oportunism  și calcule de echilibru

Din punctul de vedere al Budapestei, o eventuală Unire a celor două maluri ale Prutului ar întări România – și nu doar simbolic, ci și politic, demografic și strategic, în interiorul UE și NATO. Pentru Ungaria, care preferă adesea să negocieze din poziția de „jucător-cheie” într-o regiune fragmentată, o Românie mai puternică nu e neapărat cel mai dorit obiectiv.

În plus, un precedent de tip „reunificare pe criterii istorice și lingvistice” poate fi folosit oportunist în alte dosare legate de minoritățile maghiare și nu numai. De aici și posibilitatea unei poziții ambivalente: nici entuziastă, nici categoric ostilă, ci atentă la cum poate transforma tema într-o monedă de schimb în alte negocieri europene. Valorificarea eșecului temporar, cum scria la manualul KGB.

Ce rămâne după gestul simbolic: întrebarea despre majoritate

În forma ei actuală, declarația Maiei Sandu rămâne un amestec de semnal personal și realism politic: „aș vota pentru”, dar „nu există majoritate”, „Integrarea în Uniunea Europeană fiind mai realistă”.

Citind atent, aceasta ar trebui să tempereze atât exaltarea, cât și scandalul. Fiindcă, dincolo de emoții, întrebarea reală e aceasta: poate Republica Moldova să construiască, în timp, o majoritate internă care să nu se sperie de propriul viitor? Lecția Referendumului European din 2024 este una care a lăsat multe cicatrici: o majoritate fragilă o poți obține într-o zi de vot; o majoritate solidă o construiești în ani, cu instituții care funcționează, beneficii vizibile, și o comunicare publică serioasă și de calitate.

De aceea, dacă într-o zi discuția despre Unire va ieși din zona ipoteticului și va intra în zona termenelor calendaristice, va cere – înainte de toate – o muncă enormă în interiorul Republicii Moldova. Nu doar pentru a demonstra că trecutul a fost nedrept, ci pentru a convinge că viitorul poate fi mai sigur. Și că o asemenea alegere nu e o fugă din teama de ceva rău care se poate întâmpla, ci un proiect lucid de modernizare, capabil să includă și să-i protejeze inclusiv și pe oamenii care se tem.

În fond, aici se vede linia dintre romantism și realism: Unirea nu e o simplu substantiv. Este un proces de construire a unei majorități. Iar majoritățile, în democrație, nu se câștigă o dată. Se întrețin.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video