Doar o carte ne desparte

Telekom luase hotărârea să pună la dispoziția publicului pagina de FB a corporației, adică să înlocuiască o bună parte din materialele lor promoționale de acolo cu un aperitiv cultural pentru oamenii închiși în casă. Între altele, cronici de carte. Abia așteptam să folosesc o replică dură pe care am învățat-o dintr-un film și ocazia asta era perfectă: How did you get my number? Căci sunt român și nu am încredere în nimeni și, mai presus de orice, nu am încredere în cineva care vrea să facă bine. Acum însă nu pot să spun decât că sper ca și alte corporații să-și ia inima în dinți și să ia cultura în grijă.

După trei luni mi-am făcut deci și eu curaj și am văzut toate cele 12 filmulețe pe YouTube. După ce crisparea s-a mai risipit m-am gândit că am făcut câteva descoperiri personale. Mai întâi, mi-am adus aminte că am ajuns să nu mai fac lucruri de plăcere decât obligat. Că nu mai citesc din pura bucurie de a citi – am descoperit pragmatismul, o victorie foarte tristă. Majoritatea lecturilor mele țin de meseria mea de arheolog și chiar și acolo au din păcate mereu un scop precis – pregătirea unui articol științific sau de popularizare, a unui curs. Or, cititul „neproductiv“, leneș, frivol, e de fapt metoda ideală de oxigenare a minții. Iar rubrica Doar o carte ne desparte mi-a dat – sper că și altora – un pretext să mă reapropii de literatură, un voucher pentru recitit. Oricum, un scriitor care nu citește literatură n-are nici o șansă – e ca un pianist care trece cu virtuozitate prin toate partiturile, dar nu ascultă niciodată interpretările altora. Cum să crești, când tu nu admiri decât muzica ta?

Am mai început să suspectez că nu există dreptate în literatură, sau nu există decât o dreptate estetică personală. Probabil de-asta criticii literari pe care îi citeam nu ofereau adevărul sub formă de formule ale lui Viète, ci – mult mai interesant – un spectacol al contextualizării și un suprem exer­cițiu de gust. Cât despre mine, n-am putut decât să aleg repede câteva cărți care să intereseze un public larg, dar fără să se lase epuizate de prima lectură. Am luat imediat de pe raft trei roma­ne (deja) clasice: Agopian, Manualul întâmplărilor (1984, retipărită de Polirom în Opere), Naum, Zenobia, din 1985 (reeditată apoi de Humanitas și Polirom), și Inocenții Ioanei Pârvu­lescu (Humanitas, 2016), la care am adăugat un debut, al Cristinei Vremeș, Trilogia sexului rătăcitor (Humanitas, 2019) și un roman istoric, Filip Florian, Zilele regelui (Polirom, 2008). Am ținut neapărat să includ și două cărți de proză scurtă, așa că am vorbit de­spre Adriana Bittel, Cum încă­run­țește o blondă (Humanitas, 2015) și Cristina Andrei, Matriarhat (Nemira, 2018). Am mai pus în valiză o carte de călătorii, Marius Chivu, Trei săptămâni în Anzi (Humanitas, 2016) și una de ese­uri, Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii în­țelepți cărțile? (Polirom, 2018). Iar pentru publicul larg de îngeri, Emil Brumaru, Opere I. Julien Ospitalierul (Polirom, 2009) și două cărți pentru copii, Ioana Nicolaie, Spionul Kme, și Florin Bican Și v-am spus povestea așa, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși (ambele de la editura Arthur). Cum absenții au întotdeauna dreptate, cărțile de­spre care n-am putut vorbi mă bântuie. Un singur lucru mi-a fost clar de la început, că o să aleg numai cărți scrise de români și, în general, cărți care ar merita mai multă promovare decât li se face. În rest, dacă am făcut un efort ca selecția să fie diversă, n-a fost pentru a fi politically correct, ci pentru a fi corect tout court.

Mi-am mai dat seama că am devenit prea dependent de scris și prea temător de vorbitul liber, mai ales când sunt înregistrat – deși, până la urmă, nimănui nu-i pasă. A te teme că totul, pe internet, rămâne, înseamnă să te iei prea în serios.

Am mai aflat și că interesul nostru pentru cultură are mai multe fațete decât ochii libelulei. De pildă, pe de o parte, cele trei minute despre Manualul întâmplărilor au avut 42.000 de vizualizări pe pagina de FB a Telekom. Pe de altă parte, unuia dintre comentatori cronica mea i-a mers drept la suflet și l-a făcut să zică așa: „De ce nu-mi funcțio­nează cartela la Ariceștii Rahtivani!!!“.

Publicitate și alte recomandări video