Doctorate în rate

Nu am naivitatea, precum masa comentatorilor nepricepuți, să pretind că guvernul ar trebui să ajusteze sumele uriașe înghițite de partide pentru uz propriu, sume imorale și scandaloase nu numai pentru că sunt extrase din buzunarele noastre, ci pentru că un astfel de mecanism, care le permite șefilor de partide să cheltuiască pe mașini scumpe, plimbări în America și, poate, lobby (că nu putem, desigur, să incriminăm fără dovezi!), este o sfidare a sărăciei generalizate pentru marea masă a cetățenilor. Nu suntem nici ipocriți, nici naivi încât să nu știm că acest rapt financiar este prețul coaliției de guvernare unde s-au strâns racul, broasca și o știucă ca să facă față șacalilor extremiști. Știm, bineînțeles, că nici un prim-ministru nu se poate atinge de subvenția pentru partide căci ar fi imediat pus pe făraș. Ce se întâmplă totuși cu restul societății, cu cei mai bine de trei sferturi din totalul populației care trăiesc de la un salariu la celălalt, ba unii, lipsiți de mijloace, experimentează foamea zilnică spre deosebire de milionarii și combinatorii din caracatița politică care huzuresc în avioane private pe la Monaco?

Disprețul față de școală și cei școliți pe care îl manifestă natural repetenții descurcăreți s-a întins ca o pecingine în mintea noilor îmbogățiți și a unei clase politice din ce în ce mai needucată. Acest dispreț nu e motivat doar de diferențele de bunăstare și de influența dată de buzunarele pline, care îi face pe acești noi îmbogățiți să se uite cu scârbă sau, cel puțin, cu milă la clasa de mijloc intelectuală de la baza societății care nu se descurcă cu banii și care sunt înglodați în rate până la finalul vieții. Nu, disprețul acestor humanoizi descurcăreți, cu „școala vieții”, este față de valoarea pe care studiul și abnegația intelectuală ți-o pot aduce. Se uită depreciativ la toate diplomele strânse de un biet profesor știind bine că un purcoi de bani îi aduc și lui, fără niciun efort, aceeași movilă de hârtii fără valoare. Când vezi la vârful puterii bișnițari cu doctorat, dar fără bacalaureat luat, cu diplome de studii superioare cumpărate de la infame tarabe universitare acreditate pe șpăgi tot de politicieni din parlament, te întrebi, inevitabil, ce rost a avut să muncești ani în șir pentru un titlu academic care putea fi cumpărat la obor? Te întrebi ce valoare mai au studiul, efortul intelectual, creativitatea, inovația sau, într-un cuvânt, educația permanentă, când gherțoii cu un vocabular rudimentar, nu departe de maimuțele antropoide, îți rânjesc sfidător aruncându-ți în față hârtii care, aparent, sunt egale cu cele muncite de tine și obținute după examene epuizante. La ce bun știința de carte?

Acest dispreț scârbit față de „cei care au băut cerneală” nu e de azi, de ieri. Rădăcinile lui sunt încă din comunism, acolo unde clasa muncitoare („clasa cea mai înaintată a societății socialiste multilateral dezvoltate”!) era considerată net superioară intelectualității și, prin urmare, ocupa de regulă funcțiile politice de vârf. După prăbușirea dictaturii naționalist-comuniste, clasa muncitoare și repetenții au vrut și ei diplome. Așa că s-au inventat „fabricile de diplome” susținute vioi de politicieni. Nu pe gratis, bineînțeles. În lipsa unei evaluări riguroase care să ierarhizeze universitățile (doar ministrul Funeriu a încercat asta fiind rapid aruncat pe scări!) diplomele au devenit echivalente, cu aceeași valoare pentru angajatorul de stat, locul unde ele aveau rost căci salarizarea era normată după hârtii, nu după intensitatea muncii. Mai mult, în structurile militare doctoratele aduceau grade peste rând și funcții bine retribuite. A rămas de notorietate cazul scandalos al lui Victor Ponta căruia un profesor de la universitatea bucureșteană i-a scris lucrarea (folosind, ca prostul, bucăți de text din propriile cărți fără să citeze) aducându-i astfel pe tavă protejatului lui Adrian Năstase titlul de doctor. Dacă acest titlu ar fi fost doar de pamplezir, ca să-și scrie dottore pe cartea de vizită, mai treacă meargă, dar rostul lui a fost cu totul altul. Grație doctoratului, domnul Ponta, care fusese numit din senin șeful corpului de control al primului ministru, a putut sări vioi examenul de la Institutul Național al Magistraturii fiind parașutat procuror, fără concurs. (Nu mai amintesc de frumoasa lui complicitate cu ministra Stănoiu în „sinuciderea” procurorului Panait, că altul e subiectul aici.) În fapt, după dovedirea plagiatului, ar fi trebuit să i se impute lui Victor Ponta toate salariile de procuror, iar anchetele sale să fie lovite de nulitate absolută.

Pe scurt, această imundă și nerușinată fabrică de doctorate pentru gangsterii politici care a funcționat la turație maximă în ultimele două decenii a adus blamul și disprețul pentru toți cei care onorabil sau nu, au obținut acest titlu. Văzând mareea de impostori cu doctorat, mai că îți vine să te rușinezi de munca de ani de zile, de lucrul în bibliotecă sau laborator, de incertitudinile și oboseala care te-au măcinat în anii de cercetare și redactare a tezei. „Dacă ai fost prost” – ți se va zice, „te mișcai cu niscaiva mii de dolari și o primeai gata legată”! De aici, de la impostura sufocantă a hoților academici s-a născut și a crescut disprețul pentru muncă, știință și carte. Considerată de joasă factură, munca intelectuală e tratată ca atare de armatele de semidocți cu buzunarele pline și, iată, pe cale de consecință, și guvernul o desconsideră. Batjocorirea învățământului de către un dobitoc de ministru care a vrut să se afirme, zelos, în competiția tăierilor este urmată, firesc, de deprecierea grosolană a muncii intelectuale. În loc să verifice la sânge tezele și să-i pedepsească pe hoții academici, guvernul anti-intelectual adoptă o măsură ofensatoare pentru oamenii educații și taie sporul de doctorat la toată lumea făcând o economie ridicolă la buget care nu acoperă nici banii de torturi (atenție la accent!) ai domnului Simion. Văd obișnuita aflare în treabă a coțofenelor de Obor deghizate în (c)analiști care spun că nici nu ar fi trebuit să existe un asemenea spor căci în cazul celor pentru care doctoratul e obligatoriu (universitari, cercetători) el e prins în retribuție, iar pentru ceilalți e un moft. Dacă ar fi așa, care ar mai fi motivația să-ți depășești condiția mediocră? Sunt la fel un funcționar simplu, plafonat și unul care s-a chinuit câțiva ani să-și depășească condiția intelectuală? Dacă da, atunci să nu ne mirăm de procentul catastrofal al analfabeților funcționali din această țară, ușor de dus de nas cu TikTokul. Sau de haosul din administrație.

La final: de ce, mă rog, nu este numită ministru doamna Antoci, consiliera pe domeniu luată de însuși prim-ministrul Bolojan? A fost profesoară mulți ani, inspectoare șefă la Iași, Prefect, ce altceva îi mai lipsește? De unde moda asta cu rectori retrograzi și combinatori, care habar nu au de învățământul secundar, care au distrus cinic școlile profesionale, ocupându-se doar de interesele proprii? Și, da, uitasem, de fabricile de diplome unde poți obține, la prețul corect, chiar și în rate, o hârtie doctorală care să-și crească salariul sau să te avanseze fulgerător în grad.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video