TEMĂ CU VARIAȚIUNI

Documente sonore inedite cu Radu Lupu (II)

De Alex VASILIU

miercuri, 18 februarie 2026, 03:10

1 MIN

Documente sonore inedite cu Radu Lupu (II)

De la Haydn la Copland și Bartók, seria înregistrărilor ordonate în noul album discografic prilejuiește ascultătorului o experiență captivantă, terapeutică, redescoperirea unor valori ale istoriei muzicii, cunoașterea unui interpret-fenomen.

Audiția lucrărilor camerale, concertante clasice și romantice în versiunile lui Radu Lupu a rămas, în deceniile trecute de când au fost înregistrate (puține, cât a admis interpretul să se păstreze și să se comercializeze) pentru muzicieni, pentru melomani experiențe rare, chiar unice. Repet – Mozart, Beethoven, Schumann, Schubert, Brahms au aproape alte chipuri sub privirea sa. Îi recunoaștem, bineînțeles, dar sunt altfel. Acest „altfel” le sporește atractivitatea, transformând-o în dependență. Nu te plictisești niciodată ascultând imprimările lui Radu Lupu, de fiecare dată imersiunea în profunzimile muzical-ideatice ale creațiilor este și mai fascinantă, interesul sporește printr-o uimitoare, subtilă modernitate descoperită de neuitatul pianist în creații finalizate cu două-trei secole în urmă. Relația clasicism-romantism-modernitate de secol XX este admirabilă, nu chiar surprinzătoare pentru ascultătorul foarte atent, deși versiunile unor opusuri de Musorgski, Debussy, mai ales Bartók, abia acum sunt disponibile datorită recentei ediții discografice „Decca”.

Știu foarte bine – comparațiile în artă sunt de evitat. Totuși, am ascultat „Tablouri dintr-o expoziție” de Modest Musorgski în câteva versiuni, lăsând la urmă documentul ce poartă semnătura lui Radu Lupu. Înregistrările păstrează, spre exemplu, dinamismul, forța, virtuozitatea, poate chiar violența lui Sviatoslav Richter în actele Limoges, Le Marché (La Grande Nouvelle), Bydlo, Baba Yaga, The Bogatyr Gates (In the Capital in Kyiv). Firescul a fost argumentat de temperamentul vulcanic al lui Richter. Radu Lupu a „văzut” tablourile (discul nr. 5), să spun așa, în tăcere, eliminând forța, îmblânzind contrastele, aducând imaginile lui Musorgski în climatul introvertit, conferind fiecărui sunet plusul de finețe, undă lirică și limpezime care sporește substanța muzical-poetică, intensifică puterea de sugestie a muzicii, capacitatea de a fi sensibil mai mult decât ilustrarea personajelor, peisajelor și situațiilor propuse de compozitor în subtitluri.

Nici acum, în a doua parte a comentariului acestui album discografic, nu am putut evita cuvântul „tăcere” pentru că și suita Tablouri dintr-o expoziție argumentează harul lui Radu Lupu de a impresiona auzul prin relația sunet real – sunet implicit, convertirea treptată a substanței „palpabile” în muzică percepută cu auzul interior. Note pe care Musorgski nu le-a mai scris, dar ascultătorul i le creditează. Originalitatea captivantă a versiunii scoasă acum la lumină constă în evitarea tabloului monumental, grandios, plin de forță, adăstarea în fața picturilor alese de compozitorul rus prilejuind interpretului – de acum înainte oricărui ascultător atent –, privirea lentă, în climat introvertit, ce clarifică nuanțe, contraste, virtuți muzical-expresive ascunse ori absente din versiunile multor pianiști.

Raritatea înregistrărilor cu lucrări de Claude Debussy este alt reproș ce i s-ar putea aduce lui Radu Lupu. Debussy chiar i-a fost un alter-ego. Interpretarea miniaturii D’un cahier d’esquisse este un crochiu al pianistului. Găsim aici cromiile foarte clar, poetic redate, în rezonanță deplină cu arhitectura și temperamentul lui, aceeași întrupare a sunetelor în nuanțe pianissimo, topite în sunete imaginare. Caracterizarea acestei înregistrări din aprilie 2002 poate fi Radu Lupu par lui même.

După părerea mea, surpriza cu majusculă a seriei de discuri este versiunea suitei lui Béla Bartók – Out of Doors (discul nr. 4). Un manifest al modernismului în ipostază radicală, ce nu și-a pierdut tăriile, spectaculozitatea și valoarea după exact un secol (a fost compus în 1926). Cum s-a împăcat rafinatul, subtilul, delicatul, introvertitul Radu Lupu cu acest maestru al contrastelor, ritmurilor și sonorităților fruste, expuse deseori în „allegro barbaro”?

Adaptându-se uimitor de repede dinamismului percusiv, chiar violent din primul act al seriei (With Drums and Pipes), reluându-și imersiunea în profunzimile sunetelor din registrul grav al claviaturii, din nuanțele piano-pianissimo (Barcarolla), redând poemul nocturn modern într-un captivant flux dramaturgic, expunând tema melodică din final în tempo larg, ce descoperă frânturi din tradiția arhaică românească (The Night’s Music). Pentru ca în ultimul episod (The Chase) imaginația explozivă, de-a dreptul paroxistică a lui Bartók să se transforme sub degetele tânărului Radu Lupu din 1971, într-o demonstrație de virtuozitate și înțelegere stilistică a partiturii – demonstrație până acum neștiută în cazul modernismului insurgent. Iată că Radu Lupu a reușit să-l înțeleagă, să-l exprime admirabil, argumentându-i valoarea rezistentă în timp.