Documentul și povestea (I)

Exemplele oferite de Viorel Cosma și Octavian Lazăr Cosma sunt cunoscute. Studiul în echipă, aproape exhaustiv, al unor lungi perioade de timp, chiar a unei singure personalități muzicale, a rămas un fapt izolat, păstrându-și valoarea documentar-culturală excepțională: monografia „George Enescu”¹ a fost rodul activității laborioase a muzicologilor Mircea Voicana, Clemansa Firca, Alfred Hoffman, Elena Zottoviceanu, cărora li s-au adăugat compozitorii Myriam Marbé, Ștefan Niculescu și Adrian Rațiu, coordonator fiind același Mircea Voicana. De câțiva ani se practică și în România studiul colectiv al unor teme, al unor lungi perioade de timp, în 2021 fiind publicate Noi istorii ale muzicilor românești, volumul I De la vechi manuscrise la perioada modernă, volumul al doilea Ideologii, instituții și direcții componistice în muzica românească din secolele XX-XXI.

Nu încape îndoială, efortul singular de acumulare-interpretare-sintetizare-expunere a volumului imens de date și informații este admirabil, cei doi istoriografi menționați la începutul însemnărilor de față păstrându-și peste timp meritele. Dar cercetătorul benedictin capabil să investigheze o lungă perioadă de timp, în toată complexitatea și diversitatea sa, este o rara avis. Fiecare membru al colectivului de istoriografi poate contribui eficient, prin competența indiscutabilă într-un anumit segment al cercetării, la „acoperirea” câte unui perimetru important, alt plus de câștig fiind scurtarea timpului necesar definitivării cercetării întregi. Deși armonizate stilului general științific, textele fiecărui participant la spectacolul muzicologic își păstrează nuanța proprie, colorând expunerile întinse pe sute de pagini.

Aspectul, dimensiunea volumului Istorii și ideologii: Filarmonica din București (1868-2018)² lasă aceeași impresie dintâi a tomului încărcat de documente, cu informații expuse sobru, impersonal, fond arhivistic „străpuns” rar de semnele orientărilor, ale opiniilor alcătuitorului. Dar odată întoarsă prima copertă, de o frumusețe picturală, ce oferă privirii elemente din decorul aristocraticei săli a Ateneului Român, sunt precizate caracteristicile dorite de coordonatoarea volumului, Valentina Sandu-Dediu, noului produs istoriografic: „studii, interviuri, documente”, deși interviurile sunt ordonate de la pagina 157, după înfățișarea tuturor documentelor și acțiunilor reprezentând 150 de ani. Ordinea fixată sub titlu lămurește de la bun început și lectorul nespecialist că i se mai oferă saga, atractivă datorită confesiunilor unor muzicieni aflați la timona vasului plutind ca o fantomă printre cețurile și negurile anumitor vremuri.

În studiul Elenei Zottoviceanu sunt reluate în mod firesc informațiile despre înaintași, societatea culturală „Atheneul Român”, epocile Eduard Wachmann, Dimitrie Dinicu, George Georgescu, Societatea Filarmonică din București, instalarea orgii (1939). Argumentabil incluse în scrierea monografică, informațiile (desigur, multe eliberate acum de tirania cenzurii), dețin supremația numerică față de cele despre perioada de după Al Doilea Război Mondial, până în 1968.

Credincioasă principiului contextualizării temelor sale de investigație, Valentina Sandu-Dediu acordă atenție scrierilor despre Filarmonica bucureșteană, raportându-le istoriografiei de același tip din centre muzicale europene. Este luată ca model monografia lui Herbert Haffner³, instituția bucureșteană fiind studiată pe baza unor criterii analoge: istoria Bucureștiului, convulsiile politice, durata mandatelor de directori influențând strategiile organizatoric-muzicale etc. Valentina Sandu-Dediu nu ocolește nici măcar într-un subtitlu cuvântul „etichete”, dacă acesta poate condensa, chiar metaforic, trăsăturile unor epoci și personalități: „vocația întemeierii” (Wachmann), „inovația bine temperată” (Dinicu), „profesionalizarea și internaționalizarea” (Georgescu), „epoca tranzițiilor tulburi” (1944-1953), „epoca stabilizărilor socialiste” (1954-1989), „epoca postsocialistă” (după 1990). Cercetarea neîngrădită a documentelor, altă dată imposibilă, permite acum includerea unui „studiu de caz: cronica muzicală în ton legionar” (p. 61), cu analiză detaliată a cronicarului și muzicologului Romeo Alexandrescu înainte și după 1944, luminarea aspectelor necunoscute din viața, din activitatea unor publiciști, ale unor dirijori prezenți în arena muzicală românească și după A Doua Conflagrație. Una dintre concluziile autoarei este semnificativă pentru necesitatea accesului neîngrădit la documentele istorice (aici, presa interbelică, până în ’44) și „amneziile” de mai târziu în privința unor „actori” de prim plan:

[…] „când muzicologul⁴ se va fi scuturat de orice urmă ideologică (cu tacitul accept al confraților de breaslă), va publica la București, la Editura Muzicală (a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România) monografii bine cotate despre Claude Debussy (1962), Maurice Ravel (1964), Gabriel Fauré (1968) și Paul Dukas (1971), revenind la ceea ce se pricepea cel mai bine – muzica franceză. Și nimeni din lumea muzicală nu va incrimina sau măcar pomeni articolele sale din «Universul Literar». Ba chiar își editează la aceeași Editură Muzicală, în 1970, un volum de cronici alese cu grijă, «Spicuiri din trecut». Răsfoindu-l, nu am putea ghici existența articolelor puternic ideologizate din «Universul Literar». […] Orice urmă din greșelile trecutului este ștearsă cu grijă în societatea românească postbelică.” (p. 68).

 

¹Editura Academiei Române, 1971

²Editura Universității Naționale de Muzică, 2023.

³Die Berliner Philharmoniker: Eine Biografie. Schoot, 2007.

⁴Romeo Alexandrescu

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video