Documentul și povestea (II)

Ca ieșean, adeptul documentului autentic, valoros, întocmit de cronicari, de istoriografi onești, competenți, ca semnatar al însemnărilor publicate în „Ziarul de Iași”, consemnez mai întâi câteva informații puțin cunoscute despre Antonin Ciolan. Este de remarcat gestul atent, profesionist, prin care muzicologul Valentina Sandu-Dediu informează acum cititorul despre debutul excepționalului dirijor la pupitrul orchestrei Filarmonicii bucureștene. La pagina 66 a volumului și-a aflat locul potrivit reproducerea fotografică a micului articol informativ apărut în cotidianul „Cuvântul” din 6 decembrie 1940, în care muzicianul este prezentat ca „fost director al Concertelor Simfonice din Iași și dirijor al Operelor din Dresda și Viena”. Nu s-au precizat titlurile înscrise în program, doar autorii: Beethoven, Wagner, Zirra. La pagina anterioară găsim un fragment din cronica apărută peste trei zile în aceeași publicație. Al. Cosmovici s-a exprimat lapidar, însă admirativ:„Acest concert a fost o adevărată revelație! Cine oare, în afară de bieții ieșeni, cunoștea pe d. A. Ciolan ca dirijor de orchestră?” Luând în atenție comentariul aceluiași concert, în care Romeo Alexandrescu s-a referit la lucrările compozitorului și dirijorului Nicolae Brânzeu, Valentina Sandu-Dediu conchide, referitor la acest subiect: „Dacă ar fi să punem în balanță opiniile celor doi cronicari, strict din punctul de vedere al intepretării, probabil că Al. Cosmovici avea dreptate. Deceniile viitoare vor demonstra, pe de o parte, mediocritatea componistică și dirijorală a lui Nicolae Brânzeu și, pe de alta, ascensiunea respectabilei cariere de dirijor a lui Antonin Ciolan.”

S-a perpetuat, din nefericire până astăzi, mentalitatea unor muzicieni cu acces la media și jurnaliști muzicali, potrivit căreia faptele din trecut ale unor confrați sau conducători de instituții trebuie trecute sub tăcere, ori criticate cu omiterea numelor, de cele mai multe ori din considerente subiective. Astfel de atitudini creează publicului necunoașterea, confuzia, interpretarea eronată a unor acțiuni și etape. Dar cercetătorul are obligația de a restabili adevărul pe bază de documente, sine ira et studio. Partea luminoasă referitoare la un reprezentat de frunte al micii societăți muzicale ieșene din deceniul 1941-’50 este însoțită de partea întunecată. La pagina 71 găsim referiri la neobositul oponent al lui Antonin Ciolan:

„Deschiderea stagiunii din 1945-1946  a Orchestrei Simfonice de Stat¹, îl are la pupitru pe Mircea Bârsan, director general al muzicii și membru al comisiei de epurare din Ministerul Artelor, cel care alături de Matei Socor și Romulus Vrăbiescu ia parte la necruțătoarea vânătoare de vrăjitoare, studiind dosarele muzicienilor și excluzându-i din instituții pe motive mai mult sau mai puțin întemeiate. Violonistul și dirijorul Mircea Bârsan, venit de la Iași și stabilit la București în 1944, dă semnalul că, de acum încolo, muzicianul de profesie poate fi oricând dat la o parte, în favoarea celor cu susținere politică, iar așa-zisa valoare artistică devine un criteriu golit de conținut sau de o flexibilitate maximă. Apare destul de des în următorii doi ani pe afișele Filarmonicii, alături de alți oameni ai zilei, Matei Socor și Alfred Mendelsohn, apoi numele său dispare subit.” Tristă, dar revelatoare este nota de subsol a paginii 71, în care Valentina Sandu-Dediu reia informații publicate anterior (2020):

„În istoria UCMR [Uniunea compozitorilor și muzicologilor din România], Octavian Lazăr Cosma menționează admiterea abuzivă a lui Mircea Bârsan printre membrii, în 1947, deși Mihail Jora votase contra, precum și excluderea sa din aceeași uniune de creație, în 1955, pe motive de inactivitate. De altminteri, înainte de a fi venit la București, Mircea Bârsan avusese numeroase conflicte la Iași, cel mai notabil cu Antonin Ciolan.”

Pentru anii de după Al Doilea Război Mondial până în 1958, numele dirijorului Constantin Silvestri este pomenit frecvent – nu datorită obedienței față de strategia culturală puternic marcată de proletcultism, ci mulțumită eforturilor sale uimitoare față de acea epocă, de a apăra valorile componistice. Le-am admirat consultând cu ceva timp în urmă listele concertelor dirijate de el, când a făcut eforturi să evite creațiile lipsite de calități, dar conforme indicațiilor oficiale, să programeze capodopere din secole trecute și partituri noi ce își justificau atunci (păstrându-și în continuare) importanța muzical-spirituală. L-am admirat pe Silvestri pledând în revista „Flacăra” din 1950, încă anul de început al intransigenței contondente proletcultiste, pentru libertatea de creație a compozitorilor, rămâne de admirat încă odată la lectura noilor pagini istoriografice.

Referindu-se la acest muzician-erou, cum îl putem considera astăzi, V. S.-Dediu menționează:

„Același Silvestri reușise să strecoare Oratoriul bizantin de Crăciun într-un concert din ianuarie 1949. Tot Silvestri infiltrează prin programe Missa solemnis de Beethoven (iunie 1952) și Recviemul de Mozart (aprilie 1954)”…

La pagina 77 găsim explicația rămânerii unor lucrări vocal-simfonice cu caracter religios în repertoriul orchestrei Filarmonicii din București, dar și al orchestrei Radiodifuziunii – dovadă fiind înregistrările realizate de Constantin Silvestri, mai târziu publicate pe discuri (dar acestea nu fac obiectul cercetării prezentate aici):

„Dacă se întreabă cineva cum a fost totuși posibil să apară creații religioase în această perioadă, la Ateneu, răspunsul este de găsit în eforturile unor muzicologi sovietici – și, după modelul lor, români – de a demonstra că Bach, Mozart sau Beethoven nu aveau pic de misticism în asemenea partituri; dimpotrivă, luptau contra feudalismului obscurantist, pledând pentru «umanism»”.

¹Noua denumire a ansamblului orchestral al Flarmonicii din București, aplicată tuturor instituțiilor artistice.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video