Documentul și povestea (III)

M-am referit cu alte ocazii, inclusiv în acest spațiu publicistic, la politica de culturalizare muzicală sprijinită, după 1948, de toate instituțiile capabile să cultive arta sunetelor: presa scrisă, Radio, „Electrecord”, Televiziune, case de cultură, colecții de cărți și discuri la preț redus, biblioteci. Am argumentat motivul strategiei promovată intens până spre sfârșitul deceniului 1981-’90: în primii ani, radioreceptoarele, aparatele de redare a discurilor erau puțin accesibile, autoritățile au urmărit permanent democratizarea receptării muzicii.

Evident, filarmonicile, teatrele lirice au fost instrumente privilegiate. Includerea în volumul istoriografic prezentat aici a acțiunilor de acest tip organizate începând din 2010 la Filarmonica din București se justifică în urma paradoxului neașteptat: proliferarea explozivă a muzicii în România postdecembristă pe toate canalele, sub toate formele posibile a depășit cadrele și așa extrem de restrânse ale educației de specialitate din școli, absența îndrumătorilor, a criteriilor de selectare conform rațiunilor valorice lăsând loc imens de expunere publică produselor coborând de la mediocritate la violență, la neînțelegere, la respingere deliberată a calității. O nedorită (dar, în cele din urmă, necesară) simetrie a impus reactivarea acțiunilor de educare în domeniul muzical, Cristina Sârbu fiind autoarea proiectelor Clasic e fantastic (început în 2010), Cum să înțelegem muzica (2014-2015) și a capitolului Două proiecte recente ale Filarmonicii: componenta educativă și cea camerală.¹ Pe bază de documente, Cristina Sârbu spune povestea nu întotdeauna fericită a proiectelor, menționând insuccesele financiare, sumele modice pentru care au lucrat binecunoscuții dirijori Ilarion Ionescu-Galați și Horia Andreescu, directorii Andrei Dimitriu, Nicolae Licareț. Povestea e deplin credibilă, conform atâtor exemple ce s-ar putea orândui aici. Nu amintesc decât alt început, al Festivalului „Richard Oschanitzky”, privit cu neîncredere înaintea primei ediții (1999), după care aceiași neîncrezători au tot privit (nu mai știu, nu a mai contat cu ce sentimente) sălile arhipline de la TVR Iași, Filarmonică și Casa Studenților. Așa a fost și la Filarmonica din București – își amintește Cristina Sârbu:

Primul concert al stagiunii mi-a lăsat o amintire de neuitat. Eram sus, în culisele scenei, când la ora 10:30 s-au deschis ușile, s-a auzit un vuiet puternic, ca o cădere de cascadă de la înălțime uriașă. Era publicul care năvălea în foaierul Ateneului Român. Prima stagiune a acordat acces gratuit la concertele „Clasic e fantastic”. Au fost atunci, duminică cinci decembrie 2010, ora 11 dimineața, în Sala mare a Ateneului Român, cam 1300-1400 de persoane, părinți și copii. Capacitatea sălii este de 800 de locuri, fiecare ținea în brațe pe cineva, s-au rupt 13 scaune, iar pompierii au fost îngroziți. Și nu dădusem decât un comunicat de presă! Am știut atunci că un astfel de proiect era mult așteptat și dorit, și parcă totul a devenit mai ușor, inclusiv grijile serioase pentru viitor.²

Merită amintite câteva teme ale concertelor-lecție: Anotimpurile în muzică, Instrumentele cu coarde, Muzica și dansul, Europa și muzica ei, Lecția de jazz. Se mai cuvin menționați doi artiști proeminenți, care au susținut concertele educative: dirijorul Cristian Mandeal, coregraful și dansatorul Gigi Căciuleanu. Și mai trebuie spus că succesul de public a adus succesul de casă!

Noul tip de cercetare istoriografică, muzicologic-publicistic, pe care l-am comentat în primul episod, urmează traseul început în deceniile trecute, ajuns la realitatea de azi, prin mijlocirea interviului. Selectez câteva aspecte ale prezentului ce nu se desparte ușor de trecut. Semnificative sunt opiniile fostului director al instituției de concerte, Andrei Dimitriu:

Publicul Filarmonicii, în cea mai mare parte, este un public educat. Ca să stai să asculți un concert trebuie să ai un antrenament cultural anterior. Nu vii să te antrenezi la Ateneu decât dacă ești copil și asiști la „Clasic e fantastic”, dar nu știu câți dintre acești copii vor persevera. Nu cred că ne permitem să ne pierdem timpul făcând educație muzicală cu Filarmonica. […] Mă surprinde însă că, deși pentru cei de la Conservator, de la liceele de muzică, intrarea este liberă la Filarmonică, tinerii nu prea vin la concerte. De ce nu vin? Totul ține de educația muzicală.³ Or eu nu îmi propun, deși sunt blamat pentru asta, să mut Filarmonica prin gări, prin hoteluri, prin aeroporturi, la ștranduri. Ar însemna să compromit imaginea orchestrei și a instituției.⁴

Spre lauda sa, la 20 iunie 2018, când a acordat interviul Ioanei Marghita, fostul director al Filarmonicii „George Enescu” a mai discutat cu luciditate și curaj unele aspecte ale realității muzicale românești, cum este reacția publicului în cazul muzicii secolului al XX-lea, sau chiar mai nouă:

Muzica modernă nu este cunoscută de publicul român. Melomanii rămân pe linia tradițională, barocă, clasică, romantică, agreează mai puțin dizarmoniile moderne. Am introdus obligatoriu câteva programe cu muzică modernă, în special românească […] Uneori te întâlnești cu opoziția dirijorilor, care vor glorie, vor aplauze, nu e foarte ușor. Nici orchestra nu este foarte fericită să cânte muzică modernă. […] De asemenea, publicul român nu este antrenat pentru muzică de cameră și recitaluri decât dacă este implicat un nume foarte mare. Altfel, sala nu se umple.⁵

Numai din interviuri se pot aduna documente despre directive, realități, mentalități și lupte cu efecte benefice sau negative asupra istoriei primei filarmonici a țării. Titlul musicalului „Povestea nu-i poveste”, semnat de Marius Țeicu, montat la Opera Română din Iași înainte de 1989, salvat de la cădere datorită admirabilului joc scenic al unor soliști, cum a fost neuitatul George Popa, se potrivește impresiei generale formate în urma lecturii evocărilor foștilor directori Dan Grigore sau Cristian Mandeal (citez doar două nume). Confesiunile se citesc așa cum citești o poveste, fără să lași cartea din mână, dar lectura este sensibil mai captivantă pentru cei care au trăit epocile evocate, pentru cei care află acum, și nu le-ar veni să creadă. Binomul cercetării de față, muzicologic-publicistic, are sporite șanse de a ajunge la un număr mai mare de cititori – fanaticii documentelor și curioșii dornici să afle împrejurările văzute și nevăzute care au marcat, pozitiv sau negativ, istoria unei instituții atât de importante.

Altă concluzie se evidențiază din repetarea unui singur cuvânt, pe sutele de pagini ale volumului: educație. Cuvânt ce și-a etalat de-a lungul timpului semnificațiile diferite, păstrându-și astăzi mai mult decât oricând importanța. O ultimă și necesară observație: glosând, rezumând sau comentând informațiile, evocările adunate între coperți, autorii capitolelor, coordonatoarea întregii acțiuni istoriografice, Valentina Sandu-Dediu, oferă meditației sau expunerii în agora numeroase teme rămase la temperatura caniculară a actualității.

 

¹„Istorii și ideologii: Filarmonica din București (1868-2018)”. Ediție coordonată de Valentina Sandu-Dediu. Editura Universității Naționale de Muzică, 2023, pp. 141-156

²p. 143

³Subliniere A.V.

⁴p.162

⁵p. 163

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video