Doi eremiţi (III)

Discipolul cel mai consecvent al lui Emerson, Thoreau, reuşeşte să dea ideologiei transcendentaliste o dimensiune practică, ajungând exemplul a ceea ce s-ar putea numi „stoicismul american”. În mod paradoxal, scopul principal al existenţei lui Thoreau nu a fost elaborarea operei, ci articularea unei conduite transcendente, după modelul creionat în scrierile emersoniene. Despre autorul lui Walden se poate vorbi în termenii socratici ai priorităţii faptelor în raport cu teoria lor. Odată cu el, transcendentalismul iese din conturul ipotetic şi intră în sfera concreteţii. Scriitorul nu se vrea ideolog al transcenderii, ci personaj de transcendere, exponentul efortului de „impersonalizare” prezentat de Emerson în termeni entuziaşti, însă poate prea filozofici, pentru contemporani. Din acest motiv, impactul social al textelor lui Thoreau rămâne mai semnificativ decât cel al eseurilor emersoniene, autorul reuşind să devină popular până şi în cercurile politice americane ale timpului. În multe privinţe, transcendentalismul predicat şi ilustrat de el se suprapune cu ideologiile revoluţionare ale Europei din secolele XIX şi XX. Persoana nu trebuie doar să-şi asume Non-Eul („impersonalitatea” sau efortul simplei „transpersonalizări”), ci să elimine, conştient, morbul socializării, creând un sistem transcendental de facto.

Prin urmare, Thoreau dezvăluie capacitatea de investigare a realităţii imediate. El radiografiază – aproape nietzschean – latura fenomenologică a societăţii, inventând scenarii bine închegate asupra inutilităţii ei şi, în primul rând, asupra agresiunii pe care o exercită în relaţia cu individul. Pentru Thoreau, intrarea Americii în faza modernizării (civilizării) înseamnă un regres indiscutabil, mai rău decât dominaţia britanică însăşi, iar dezvoltarea economică a sistemului o calamitate. Programul prin excelenţă al refuzului integrării sociale este prezentat în Civil Disobedience/ Nesupunerea civilă, deschis printr-o respingere nietzscheană a statului şi guvernului. Thoreau consideră că „guvernul cel mai bun este unul al lipsei actului propriu-zis de guvernare”, întrucât aceasta („guvernarea”) duce nemijlocit la alienarea şi, ulterior, la dezumanizarea indivizilor. Faptul derivă din absenţa conştiinţei, atât din procesul exercitării puterii politice, cât şi din structura statului (societăţii) ca entitate artificială, separată de natură. Carenţa implică un anumit tratament al oamenilor din interiorul sistemului socio-politic. Ei devin maşini, automatisme fără spiritualitate (conştiinţă), ce răspund la stimuli mecanici şi nu la comunicare. În relaţia cu statul, persoanele îşi pierd umanitatea şi capătă trăsături de fiinţe pervertite, corupte.

Trebuie să observăm că, pentru demonstrarea ipotezei de mai sus, Thoreau foloseşte un raţionament inexpugnabil. El observă că raportul dintre stat şi individ – indiferent de forma pe care o ia – rămâne întotdeauna unul „obiectual”, „material”, „corporal”. Atunci când îl răsplăteşte sau, dimpotrivă, îl pedepseşte pe individ, societatea se adresează necondiţionat simţurilor şi materialităţii sale, transformându-i corpul (şi nu sufletul) în dimensiunea primordială a personalităţii lui. Succesul persoanei în sistem e evaluat material (plată bănească) şi, prin contrast, inadaptarea la ori, pur şi simplu, refuzul rigorilor civilizaţiei generează reprimarea aceleiaşi fiinţe corporale: autorul se referă la exemplul propriu (de a fi fost închis, întrucât nu a vrut, ostentativ, să-şi plătească impozitele către guvern), constatând că, pentru statul în care trăieşte, el nu este decât o entitate făcută din carne, sânge şi oase. Prin trimiterea lui la închisoare, pedeapsa socială s-a răsfrânt nemijlocit asupra acestui corp material, conştiinţa neputând fi sancţionată astfel. Aşadar, o formă de existenţă (statul) care se află în imposibilitatea de a identifica dimensiunea spirituală a unei alte forme de existenţă (persoana), cu care stabileşte legături directe de comunicare, se dovedeşte lipsită de spiritualitate ea însăşi. Societatea devine, în consecinţă, o anexă a corporalităţii individului. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video