Doi eremiţi (VI)

Tipologiile feminine create de Jane Austen, indiferent de scara socială unde se situează, de profilul lor comportamental sau de experienţa pe care o au sunt „atinse” de „transcendentalismul” intuitiv al autoarei, de convingerile sale filosofice, neexprimate direct, însă strecurate abil în subtextul simbolic al creaţiei. Primul roman major – din perspectiva cronologiei publicării, bineînţeles! – redactat de prozatoare, Sense and Sensibility/ Raţiune şi simţire (1811), conceput iniţial drept naraţiune epistolară şi intitulat Elinor and Marianne/ Elinor şi Marianne este un argument solid în acest sens. Austen porneşte de la o dichotomie structurală a umanităţii, „raţiunea” şi „emoţia”, dichotomie sugerată, tipologic, chiar de către cele două protagoniste, surorile Dashwood (Elinor şi Marianne), dichotomie pe care o „suprapune” unei existenţe lovite de austeritate (după moartea tatălui lor, cele două personaje se văd obligate să supravieţuiască financiar, fiecare în acord cu propria sa personalitate – preponderent „cerebrală” sau preponderent „sentimentală”). Treptat, în noul context, „intelectul” (Elinor) se impune în faţa „simţirii” (Marianne), inducând, anticipator, vieţii domestice valori „transcendentaliste”. Triumful raţiunii este indiscutabil. Deşi fire romanţioasă, Marianne acceptă ultimativ inteligenţa utilitară şi vocaţia responsabilităţii.

Acestea fac parte din modelul ontologic ilustrat de Elinor şi, totodată din eforturile ei paideice. Aşadar, un lector atent al volumului nu poate rata mesajul meta-textual (aflat dincolo de aparenţele „melodramatice”!): tribulaţiile biografice vor fi mereu controlate prin intermediul creierului (rece) pragmatic şi niciodată prin sentimetalismul superficial, prin patetismul ieftin al naturilor ataşate de „comodităţii”, cum va observa mai târziu Emerson. Ce e Walden dacă nu Biblia unei astfel de soluţii existenţiale? În mod similar, în Pride and Prejudice/ Mândrie şi prejudecată (1813), Elizabeth Bennet (una dintre cele cinci surori copleşite de tabu-urile sistemului tradiţional patriarhal, insensibil la condiţia periferică, de „celălalt”, a femeii) iese din captivitatea socială, prin străduinţa autocunoaşterii, a „transcenderii” eului minor şi a accederii la un sine superior (un „non-eu”, în termeni transcendentalişti). Raţiunea rămâne şi aici primordială, oferind un „studiu de caz”, cel puţin la fel de ilustrativ precum cel indus de Fanny Price în Mansfield Park/ Parcul Mansfield (1814). Eroina este plasată acum în interiorul unui „epic de formare” (extins din copilărie până la maturitate). Cu alte cuvinte, un prilej bun pentru Jane Austen să creioneze o nouă tipologie a „anduranţei” la presiunea societăţii, pentru care ideea morală şi constucţia intelectuală se află pe primul loc.

Chiar şi „răsfăţata” (aparent, „ataşata de comodităţi”, cum am putea constata în aceeaşi linie emersoniană) Emma Wood din Emma/ Emma (1815) are impulsuri de „transcendere” a propriului confort, atunci când „empatizează” (se „transpersonalizează”, dezvăluie deci capacitatea de a privi lumea „impersonal”!) cu cei dezavantajaţi. În romanele publicate post mortem (1818), Persuasion/ Persuasiune (proiectat de Austen cu titlul The Elliots/ Familia Elliot) şi Northanger Abbey/ Mănăstirea Northanger (denumit de scriitoare Susan/ Susan şi apoi Catherine/ Catherine), asistăm la alte exemple de transcendentalism „protocronic”. Ideea unei psihologii eroice a celui dintâi text (e vorba despre Anne Elliot care îşi neglijează interesele, instinctul social carevasazică, pentru a-şi urma pasiunea, identitatea autentică adică, şi se căsătoreşte cu un tânăr sărac) interacţionează cu elementele gotice din cel de-al doilea (dominat de un personaj iniţiatic, aidoma celor din romanele apărute în timpul vieţii autoarei – mă refer la Catherine Morland) şi argumentează preocuparea pentru metafizic (înţeles ca renunţare la universul „vizibil” în favoarea universului „invizibil”). Întreaga operă a lui Jane Austen ascunde un asemenea fond subliminal, conform căruia natura va triumfa (ori măcar ar trebui să triumfe) în lupta sa eternă cu societatea.

Sesizăm aici, inevitabil, un transcendentalism „subtextual” avant la lettre. Dacă prozatoarea mai trăia câteva decenii, el ar fi putut fi foarte bine şi unul après la lettre. (Sfârşit)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video