
Şcoala Domnului Sava nu mai există, cum nici oameni precum Domnia sa nu mai sunt. Seratele muzicale dau seamă de un fel de a vorbi despre cultură şi despre cărţi diferit de cel de astăzi, grăbit, tehnic şi „implicat social”. Tocmai de aceea avem de învăţat privindu-le şi le recomand adolescenţilor de astăzi. Ca şcoala să le fie, cu adevărat, „altfel”.
Timp de vreo trei luni încoace s-a produs o minune: pe TVR Cultural (reînfiinţat cu bunul gând al celui care, în mijlocul miasmei, se gândeşte să deschidă fereastra) sunt reluate vestitele emisiuni ale lui Iosif Sava, „Serata muzicală TV”. Pentru că nimic nu e perfect pe lume, acestea sunt redifuzate la miezul nopţii, când orice om obişnuit doarme, cu atât mai mult cei care ar trebui să le urmărească, adolescenţii. Când eram în liceu le devoram, pur şi simplu: mă aşezam la televizor cu ceva timp înainte, îmi luam notiţe, scriam tot şi a doua zi, la şcoală, comparam şi completam locurile goale cu notiţele colegilor; apoi, în cursul săptămânii, reciteam carneţelul, ca să reţin cât mai mult. Seratele muzicale au funcţionat, în anii 1990, ca o şcoală. Toţi cei pe care îi citeam, de la „boierii minţii”, la „proletarii minţii”, veneau şi vorbeau despre cărţile şi gândurile lor, despre istorie, lume şi cultură. Ce spectacol! Ce de idei, sugestii de lectură, metode de lucru, colţişoare necunoscute ale artei şi ale filosofiei, interpretări scandaloase sau cuminţi! Şi, deasupra tuturor acestor minunăţii domnea un personaj cu gabarit de „instituţie” (cum i-a spus cândva Nicolae Manolescu) şi candoare de elev îndrăgostit: Domnul Iosif Sava.
Nu-mi închipui cum cineva s-ar putea supăra pe Domnul Sava, deşi au făcut-o mulţi: că a invitat pesonaje controversate, că trăgea concluzii bruşte, că ar fi fost niţel socialist (?) şi câte şi mai câte. După 25 de ani, când patimile vieţii culturale din anii 1990 s-au potolit, mi se face îngrozitor de dor de Domnul Sava. Revăzându-i Seratele, mi-am adus aminte câteva dintre scânteile felului său de a fi care m-au făcut să-l îndrăgesc. Şi să învăţ de la el.
- Domnul Sava era un exemplu de fiinţă centrată. Mai presus decât orice era muzica. De la ea porneau toate, prin muzică se lămureau mari idei filosofice şi se „ritmau” opere literare. I se lumina chipul vorbind despre un mitic sat german (inexistent, cred), unde ziua se sfârşea cu toţi membrii familiei făcând muzică. Centralitatea muzicii însemna în primul rând un simţ al matematicii existenţei, în care domnea ordinea şi claritatea formelor. Nu mi l-am închipuit niciodată un „fenomenolog” care să fie atent mai degrabă la emoţie, decât la formă. Nu ştiu ce gândea, din punct de vedere teoretic, despre asta, dar receptarea muzicii ca trăire era, mi se pare, o treaptă iniţială către un auz mai înalt, pitagoreic şi, deopotrivă, moral. A face muzică însemna, într-un mod tainic, a fi un om bun. Şi asta, la rândul său, însemna să faci binele.
- Domnul Sava era cu totul inactual. Şi, dimpotrivă, era şi un om al momentului şi al mondenităţii culturale. Cum e posibil să funcţioneze împreună cele două? Prin lectură, al doilea moment al respiraţiei sale. Citea tot, de la opere clasice, la ultime apariţii. Şi l-am văzut cu vrafuri de reviste culturale pe masă, pe care le răsfoia, spunea el, dimineaţa. Spre deosebire de cărţile despre care vorbea, pe care le (re)citea, tot el declara, în nopţile de dinaintea emisiunii. În această dublă cadenţă stătea misterul amestecului său interior dintre mondenitate şi actualitate. Marile repere aveau, în tot ceea ce spunea, un regim continuu, imperturbabil şi germinativ, precum sunt gândurile ce se nasc în miezul întunericului. Din contră, actualitatea acompania zglobiu această temelie somptuoasă. Jurnalul însoţea cartea, iar Domnul Sava nu se sfia, din această tensiune, să pună din senin întrebări mari: „Ce-i iubirea, Domnule Patapievici?”, după ce discuţia se purta, minute întregi, despre chestiuni politice sau cotidiene.
- Domnul Sava avea bun simţ şi credea cu o înduioşătoare tărie în valori. Nu sunt lucrurile alandala. Există bine şi rău, frumos şi urât. Punct. „Haideţi, Domnu’ Paler!”, spunea cu reproş din când în când în emisiunea cu Octavian Paler, în momentele în care invitatul părea învins de viaţă şi fără încredere în puterea gândirii. Asta pentru că puterea gândirii este cea care pune mereu lucrurile în ordine. Intelectualul, personajul pe care Domnul Sava îl admira cel mai mult, era o combinaţie de trei factori: o cultură vastă, plurală şi subtilă; un simţ al valorilor, al ierarhiilor artistice şi morale, deopotrivă; o faptă remarcabilă, fie ea carte sau iniţiativă care schimba, cumva, chipul lumii. Acest personaj (intelectualul) nu obosea, nu se dădea bătut, ştia şi apăra, cu toată fiinţa, binele. De aici şi intransigenţa cu care era judecat. Atent la familia invitatului (naturală sau d’esprit), Domnul Sava vedea valorile ca înfăptuiri îndelungate, ca tradiţii care se adânceau în sine şi se sedimentau. De aici, iarăşi, proveneau intransigenţe cuceritoare: lui Andrei Pleşu îi reproşează: „dar mă miraţi: un om de ştiinţă, un filosof ca Dumneavoastră, crescut prin Hegel, crede în zodiacuri stupide?”. Cu umor şi răbdare, invitaţii rezistau severului interogatoriu, pentru că intuiau imensa ierarhie a frumosului şi adevărului care nu suporta, pentru Domnul Sava, astfel de fisuri frivole.
- Domnul Sava descosea insistent pe cei invitaţi: ce viaţă se ascunde în spatele conceptelor şi a cărţilor? Biografia poate ucide o carte, se ştie, dar o poate şi lumina. Era indiscret, având însă sentimentul că face un lucru bun: livrează telespectatorilor un personaj de la care trebuie să înveţe câte ceva. Uneori făcea pe invitat să roşească, atacându-l cu epitete glorioase şi hiperbole. Dar nu o făcea pentru a măguli pe celălalt, ci tot din motive paideice: dorea să arate ceea ce trebuie admirat şi îndemna lumea să o facă. În emisiunea cu Erich Bergel sau în cea cu Horia Roman Parapievici, acest îndemn spre admiraţie este evident. Biografia invitaţilor era, în mod evident, dublă: petrecută „pe timpul comunismului” şi „după comunism”. Primul moment era unul al catacombelor, al faptelor mari înconjurate de ridicolul societăţii de atunci. Cel de-al doilea era unul al responsabilităţii şi al urgenţei de a repara lucrurile şi de a înfăptui marea cultură. Judecata morală avea criterii multiple.
- Domnul Sava iubea Iaşul. Într-o serie de emisiuni din ciclul Invitaţii Eutherpei vorbeşte despre Iaşi timp de câteva ore. Nostalgia face parte din chimia sufletului Domnului Sava, dar ea stă, şi de această dată, într-o tensiune: cu o cunoaştere aproape detectivistică a amănuntelor, a datelor şi a evenimentelor care articulează viaţa oraşului pe care îl iubea atât de mult. L-am auzit: „Din anii copilăriei priveam clădirea Uzinei Teatrului Naţional gândind la Enescu”. Iaşul este un tărâm special, unde lucrurile au început, fără să se sfârşească. S-au sfârşit altundeva, la Bucureşti sau la Paris, dar povestea începutului a lăsat urme discrete în cotiturile uliţelor şi pe faţadele caselor. Pe acestea, Domnul Sava le cunoaşte foarte bine şi vorbeşte despre ele cu bucurie şi mândrie de ieşean. Talentul, intuiţia şi atenţia cu care reuşea să stea de vorbă cu spiritele locurilor îl făceau, pesemne, să fie şi un formidabil cititor şi, în acelaşi timp, un interlocutor ca nimeni altul.
Şcoala Domnului Sava nu mai există, cum nici oameni precum Domnia sa nu mai sunt. Seratele muzicale dau seamă de un fel de a vorbi despre cultură şi despre cărţi diferit de cel de astăzi, grăbit, tehnic şi „implicat social”. Tocmai de aceea avem de învăţat privindu-le şi le recomand adolescenţilor de astăzi. Ca şcoala să le fie, cu adevărat, „altfel”.
Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video