Domnului Profesor Ioan Caproşu, cu dragoste. „A promovat întotdeauna valoarea“
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

Domnului Profesor Ioan Caproşu, cu dragoste. „A promovat întotdeauna valoarea“

GALERIE
profesor ioan caprosu
  • profesor ioan caprosu
- +

Istoricul Ioan Caproşu ar fi împlinit azi 87 de ani.

 

Întâmplarea face că atunci când istoricul Caproşu a plecat în eternitate mă documentam să conduc un workshop pentru cercetători, la Duke University, despre rolul mentorilor în cultivarea eticii cercetării academice. În Statele Unite mentoratului i s-au dedicat studii numeroase în contextul cercetărilor despre factorii care propulsează productivitatea şi etica din domeniul academic, dar şi de pe piaţa muncii în general. Rezultatele lor indică faptul că organizaţiile care promovează mentoratul sunt mai productive, ating mai uşor succesul, iar angajaţii lor progresează mai rapid profesional şi ierarhic. În cercetare, mentorii au un rol covârşitor pentru că toarnă fundaţia valorică a celor pe care îi îndrumă. Aşadar, instituţiile de învăţământ prestigioase au înţeles că trebuie să cultive mentoratul pentru a promova rigoarea, respectul faţă de metodele investigaţiei şi onestitatea demersului de cercetare.

Dacă în trecut mentoratul era văzut ca o artă, azi e privit ca pe un bagaj de deprinderi dovedite eficace, care se învaţă. Instituţii de cercetare, asociaţii profesionale au alcătuit ghiduri de mentorat ştiinţific precum cel al Institutelor Naţionale de Sănătate or al Asociaţiei Americane de Psihologie, de exemplu. Reviste prestigioase ca Nature şi Science au publicat articole despre principalele elemente ale mentoratului de succes. Au intervievat mentori prestigioşi precum laureatul Nobel Robert Lefkowitz, pentru care mentoratul este un angajament pe viaţă şi o necesitate pentru oricine, nu doar pentru debutanţi.

Facultatea de Istorie din Iaşi a avut timp de o jumătate de veac nu doar un mare savant, ci şi un mare, mare mentor. Apostolatul său a urmat toate principiile mentoratului academic modern de la primul până la ultimul.

Cercetări recente arată că mentoratul e eficace atunci când mentorii stabilesc standarde înalte, atunci când cultivă relaţii de încredere cu discipolii pe care îi ghidează, dar le oferă şi independenţă, pentru a se putea forma. Sunt numeroşi istorici care ar avea mult mai multe de spus despre standardele şi încrederea sădită de Profesorul Ioan Caproşu, despre rolul jucat în formarea lor ca universitari ori cercetători. Ca profesor şi îndrumător de licenţă nouă ne-a recomandat totdeauna teme care presupuneau lucrul cu izvoarele şi pe care studentul putea construi mai târziu dacă voia. Dispreţuia tezele de licenţă care erau doar compilaţii din compendii. Multora, printre care şi mie, ne-a recomandat să facem licenţa pe teme de istorie locală, căci istoria medievală a fostelor ţinuturi era neexplorată, iar documentele erau din belşug. Aşadar am cercetat ţinutul Tecuciului în documentele medievale. Era o datorie, ne spunea. Când m-am dus la el cu teza finală, în manuscris, înainte de dactilografiere, mi-a dat undă verde, arătându-se mulţumit. I-am dus apoi teza dactilografiată (i-o dictasem unei dactilografe din Casa Pătrată, pe care o găsisem cu greu şi la un tarif piperat). L-am întrebat pe Domnul Decan dacă să duc lucrarea la legătorie sau doar să pun un arc. „Duducă, după atâta muncă… Să ştii că o lucrare de licenţă e ca o femeie. Dacă e bună şi frumoasă, nu-i păcat să fie şleampătă?“ Iar eu am priceput că îmi recomanda să leg lucrarea.

Am citit un studiu într-o revistă de psihologie socială despre cât de important este ca mentorii să fie înţelegători cu cei care vor să înveţe. Să nu îşi descurajeze studenţii, ci să le insufle încrederea în şansele lor de succes pentru a nu îi îndepărta de cercetare ori a le crea un sentiment de neapartenenţă la grupul profesional la care se raportează. Lucrul acesta este cu atât mai important în cazul studenţilor din categoriile etnice sau sociale mai puţin reprezentate.

Meticulosul şi pretenţiosul profesor Caproşu a fost părintele adoptiv cel mai uman, mai înţelegător şi mai empatetic al zecilor de basarabeni veniţi la studii la Facultatea de Istorie din Iaşi în anii 1990-1995. A înţeles cât de greu le era, la o vârstă dificilă, de doar 16-17 ani (căci absolveau cu zece clase, după stilul rusesc dacă nu greşesc), în ţară străină, fără părinţi şi prieteni, ironizaţi pentru limba lată şi accentul rusesc, cu resurse materiale puţine. Basarabenii au găsit totdeauna o vorbă de îmbărbătare în biroul decanului Caproşu. Noi, românii cei aroganţi, îi invidiam pe moldoveni pentru atenţia de care aceştia se bucurau în ochii decanului. A trebuit să emigrez în SUA ca să înţeleg pe pielea mea importanţa omeniei şi a sprijinului său de atunci pentru colegii din Basarabia. Cei mai mulţi dintre ei s-au întors în Basarabia după absolvire. „Basarabia are nevoie de voi”, rememora unul dintre ei, într-un articol apărut peste Prut la moartea profesorului Caproşu. O întreagă generaţie de intelectuali de peste Prut din care s-au ales profesori universitari, politicieni şi cercetători sunt foştii săi copii de suflet. Aşa cum generaţii de profesori de istorie şi istorici importanţi îi datorează măcar în parte succesul. „A promovat întotdeauna valoarea“, consemna Facultatea de Istorie într-un articol in memoriam din aprilie acest an.

 

Istoricul Ioan Caproşu, membru de onoare al Academiei Române, a fost editor al mai multor volume din colecţia Documenta Romaniae Historica considerate esenţiale pentru istoria vieţii cotidiene medievale şi premoderne româneşti. Editarea primei ediţii filologice a Bibliei de la 1688 (împreună cu reputaţii filologi Alexandru Andriescu şi Vasile Arvinte) a fost un proiect inedit în România, început de un grup de cercetători români şi germani, în cadrul unui parteneriat academic între Albert-Ludwigs-Universitat din Freiburg im Breisgau şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Ioan Caprosu a editat cele zece volume de Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi 
şi este co-autor al cărţii Iaşii vechilor zidiri până la 1821, alături de Dan Bădărău.

 

Din cauza spiritului critic şi a stilului dureros de direct, academicianul Ioan Caproşu şi-a atras antipatii, unele adevărate patimi pe viaţă. (Am fost şi eu la un moment dat printre studenţii ce l-au dezavuat în contextul unor presupuse intrigi electorale.) Cu câţiva ani în urmă, numele istoricului a apărut pe o listă a 200 de intelectuali care ar fi colaborat cu Securitatea. Lista conţinea cazuri la grămadă, amestecate în mod nu doar insensibil, ci şi profund discutabil. Domnul Caproşu nu făcuse niciodată un secret din obligativitatea de a da declaraţii după întoarcerea din străinătate, dar a negat orice altă formă de colaborare. De când mă aflu în contact direct cu lumea academică vestică, ştiu că regulamentele federale în SUA obligă cercetătorii implicaţi în proiecte ştiinţifice internaţionale să semneze formulare şi declaraţii asemănătoare, în interese de securitate naţională. Până la proba contrarie, nu am motive să mă îndoiesc de integritatea şi umanitatea Profesorului Caproşu.

Când am aflat că Domnul Caproşu s-a săvârşit, mi l-am amintit la biroul său din cămăruţa de la catedra de Istorie Universală, un spaţiu pe care îl împărţea ziua cu alţi trei sau patru colegi de catedră, dar în care trona singur seară de seară. Avea un program riguros pe care l-a respectat disciplinat, chiar şi când era bolnav. „Trebuie să lupţi, să tragi de tine, că altfel te trage patul”, mi-a spus la una din ultimele noastre întrevederi anuale, din timpul scurtelor mele şederi acasă, la Iaşi. Ştiam de douăzeci şi ceva de ani că trebuie să îl vizitez mereu înainte de prânz. La prânz, era lege: pleca acasă, în Podu Roş, să ia masa cu soţia a cărui pierdere i-a adus multă suferinţă în ultimii trei ani şi ceva de viaţă. Nu era nevoie să dau telefon înainte de a-l vizita la biroul din corp A al Universităţii. Ciocăneam la uşă. Se ivea de după volumele groase de documente, dicţionare şi manuscrise, care se înălţau în turnuri, pe birou. Şi, invariabil continua: „Poftim Duducă, mă bucur foarte mult să te văd”. Iar după formulele ospitaliere, devenea grav si serios, iar eu ştiam că urma critica ziarului. Observa cele mai mici greşeli de scriitură, de documentare ori de ortografie pe care le trata ca pe adevărate infracţiuni. Dar am înţeles că această critică reflecta înainte de toate un ataşament sincer faţă de Ziarul de Iaşi pe care îl iubea şi preţuia, pe care îl voia bun, corect, fără greşeală. La fel suferea pentru Facultatea de Istorie din Iaşi, care fusese în vremea mandatului său de decan prima sau a doua din ţară, şi unde înainte de 1991 era concurenţă între 15 şi 30 pe loc, dar care, în anii 2000 ajunsese să aibă studenţi care puneau virgula între subiect şi predicat. „Jumătate din ei ar trebui să nu treacă clasa”, zicea năduşit. Când a încetat să predea - ce mare uşurare!

În ciuda scrupulozităţii scolastice pentru detalii, Domnul Ioan Caproşu nu a fost prizonierul lupei. Aşa cum deşi pasionat de istorie locală, nu a fost un provincial. A înţeles şi probabil că a văzut şi în Vest, cât a predat la Portland, în Oregon şi în Europa în anii 80, că valoarea stă în originalitate şi în cercetarea fundamentală a izvoarelor. Istoricii care scriu o istorie interpretativă, eseistică, trăgând concluzii subiective pe baza unor scrieri prealabile, fără a merge la izvor, la sursa primordială, nu sunt cercetători, credea el. La o concluzie similară a ajuns filosoful Alex Rosenberg, de la Duke University, ce a dedicat acestei teme o carte cu multe reverberaţii: „How History Gets Things Wrong: The Neuroscience of our Addiction to Stories” (2018, MIT Press). Citind cartea, am găsit în ea şi o confirmare a gândirii riguroase a domnului Caproşu - un istoric mare dintr-o ţară mică. Un istoric şi un mentor indiscutabil mai mare decât vremea sa.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, este Scientific Integrity Associate în cadrul Duke Office of Scientific Integrity

Text apărut sub semnătura Emiliei Chiscop la rubrica OPINII a Ziarului de Iași

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Ce câştigă un profesor

Ioan Alexandru TOFAN

Ce câştigă un profesor

Oricum ar fi, lapte şi miere nu curg în pădurea despre care vorbesc. Dacă ea adăposteşte cumva vreo comoară, ea este aceea a frumuseţii lecturii, a pasiunii de a scrie şi a descoperirilor făcute împreună cu studenţii. Nu e puţin lucru, ba chiar aş spune că e suficient pentru a fi fericit. Dar într-o lume care preţuieşte mai ales câştigul financiar, nu e mare scofală.

Filmuletul zilei

opinii

Maestrul jocului

Codrin Liviu CUȚITARU

Maestrul jocului

Metafora „jocului” constituie nucleul „ideologic” al textului, sugerând abstracţiunea absolută, voluptatea fiinţării în raţiunea pură, nealterată de vreo „impuritate” emoţională ori instinctuală. Jucătorii lui Hesse aspiră la o stare intelectuală supremă, lipsită de orice constrângere existenţială.

Unirea şi Piaţa

George ŢURCĂNAŞU

Unirea şi Piaţa

24 ianuarie e o zi ce trebuie sărbătorită! Însă, nu doar antrenându-ne în Hora Unirii. 24 Ianuarie 1859 e o discontinuitate majoră în evoluţia noastră teritorială şi identitară, un eveniment marcant, fără îndoială, dar unul ce a avut un dublu efect. 

„Ultima tuşă”

Nicolae TURTUREANU

„Ultima tuşă”

Sub acest nou generic, reiau câteva secvenţe din receptările mele, în timp (şi în acest spaţiu), a celui care a fost pictorul, scriitorul, omul şi, peste toate, prietenul Val Gheorghiu.

pulspulspuls

Întâlnire secretă la o cabană din pădure, pentru împărţit ciolanul de la Iaşi

Întâlnire secretă la o cabană din pădure, pentru împărţit ciolanul de la Iaşi

Iacătă, stimaţi telespectatori, că abia azi s-a auzit, prin presa din zona cu pricina, despre una bucată întâlnire ultrasecretă a mai multor şefi pesedişti din Moldova, acum câteva zile, întâlnire la care cică s-ar fi pus pe masă posturile care ar reveni PSD în zonă, şi care să fie împărţite frăţeşte, doar la participanţi. 

Caricatura zilei

Auto-sanie

Editia PDF

Bancul zilei

Doi tipi, amândoi casatoriti, stau de vorba: – Nu stiu ce sa ma mai fac! De câte ori vin acasa, dupa ce am ba (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.

    X