Don Quijote în era post atomică

În scrierile sale, indiferent dacă e vorbă de poezie, proză, reportaj sau piese de teatru, Ştefan Mitroi are o viziune proprie asupra sfârşitul lumii şi începutul unei lumi noi. De fapt, în creaţiile sale, viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea, ci ea continuă sub formă hibridă, nu lipsită de elemente pitoreşti. Totuşi, din când în când, umorul este eliminat din pagini şi în locul lui apare imaginea unei lumi ce a alunecat în propriu-i abis, unde nu mai există nici loc pentru râs, nici loc pentru plâns.

Recentul său volum Pisica surdomută şi alte unsprezece povestiri, apărut la ed. RAO în 2023, de pildă, se deschide cu parabola Bâlciul, scrisă într-un spirit suprarealist, unde întâmplările, care mai de care mai picante, se rostogolesc într-un ritm ameţitor, tăindu-ţi respiraţia şi biciuindu-ţi fantezia, amintind prin fabulosul şi umorul lor de filmele lui Kusturica, de romanul lui Bulatovic Cocoşul roşu zboară spre cer, dar şi de lumea lui Zaharia Stancu şi cea a lui Marin Preda, privite printr-o lupă ce deformează realitatea, făcând astfel posibilă convieţuirea laolaltă dintre cei vii şi cei răposaţi întru Domnul.

Cadrul în care se desfăşoară povestirile lui Ştefan Mitroi e, în general, satul românesc. Un sat bântuit de fantasme, unde orice metamorfoză e posibilă nu numai după, ci şi înaintea sosirii circarilor şi magicienilor bâlciului.

Bâlciul poposeşte în sat o iarnă întreagă, dând totul peste cap. Întâmplările se rostogolesc peste uliţele şi casele oamenilor ca o avalanşă de confetti. Din ele ies ca dintr-o uriaşă pălărie de clovn tot felul de întâmplări şi fenomene care bântuind pe uliţele satului, ele se evaporă în aer, dar nu pentru mult timp, căci indiferent dacă e zi sau noapte, ele se întorc din neant, provocând iarăşi dezordine în jur.

Odată declanşată avalanşa, circul existenţial nu mai poate fi oprit. Totul a plecat de la faptul că „unuia dintre circari i-a căşunat să scoată un viscol din pălărie, chiar când erau gata să plece, şi n-a mai putut să-l vâre, după aia, înapoi”.

După viscol, apar şi lupii, care sfâşie caii sătenilor, umplând zăpada de sânge. Rămân neatinşi doar căluşeii ce continuă să se învârtă în lanţurile lor.

Povestirea lui Ştefan Mitroi, dincolo de fabulosul ei, face trimite şi la războiul climatologic ce se desfăşoară pe mapamond, care odată declanşat are un efect de domino. Dar şi la faptul că lumea satului s-a dezagregat aproape întru totul, încrucişându-se cu mahalaua de la oraş; obiceiurile şi datinile s-au pervertit, s-a pervertit, probabil, şi credinţa, totul transformându-se într-o mascaradă. Flăcăii se învârt şi îngheaţă deasupra satului, în timp ce circarii dansează pe sârmele de rufe, printre izmenele şi feţele de pernă puse la uscat în bătaia gerului.

Amplasată pe ternul din spatele şcolii, roata circului se ridică până la cer, apoi coboară pe pământ şi sub pământ. Scaunele prinse în lanţuri seamănă cu leagăne, dar şi cu sicrie, în care bătrânii satului urcă până la nori, culeg în căuşul palmele lor câte o bucăţică de cer, şi se întorc în casele lor clădite sub pământ. Nu lipsesc nici piticii cocoşaţi a căror spinare se transformă în dealuri subterane, nu lipseşte nici văduva care naşte în spatele bisericii un porc cu faţă de om, porc care va ajunge să conducă judeţul.

În cele din urmă, „din tot ce însemnaseră bâlciul şi circul cotidian” în sat mai rămâne doar „durerea de gânduri a câtorva femei în vârstă” şi mai ales oglinzile care deformează realitatea. „Treceai prin ele şi din gras, te făceai slab, din frumos, urât, din pirpiriu, ditamai vlăjganul! Din copil, om bătrân!”

Numai din om mort, sătenii, în ciuda tuturor încercărilor, nu au putut să facă, om viu, drept care, enervaţi de neputinţa lor, au spart oglinda cu ciomegele.

Zadarnic însă, căci, cel puţin după părerea mea, oglinda prefăcută în cioburi a devenit şi mai nocivă. Acum în locul unei singure oglinzi, le deformau chipurile şi torsăturile de caracter o mie. Oglinda era, de fapt, o hidră, ale cărei capete se înmulţeau pe măsură ce erau retezate.

Referindu-se la creaţia lui Ştefan Mitroi, criticul Adrian Dinu Răchieru spunea că avem de-a face cu un prozator puternic, cu „un însingurat meditativ, sentimental, vibratil şi confesiv” ale cărui fraze dense au un caracter aforistic, putând fi desprinse din context şi puse în capul de pagină a unor albume de profil. Iar proza sa, alcătuită din povestiri memorabile, cu iz parabolic, are harul să reconstituie eposul unui Teleorman balcanic, putând fi citită, pe bucăţi, dar şi în ansamblul ei, ca o încercare de refacere a unei epopei deopotrivă comice şi fabuloase, populată de personaje păcătoase, dar şi habotnice, desprinse dintr-un bâlci al deşertăciunilor, în care se amestecă viaţa de aici cu cea de dincolo. Sau, poate, invers.

Acelaşi univers ce-ţi face complice cu ochiul, surâzând pe sub mustăţi îl descoperim şi în admirabilul volum de versuri, Memoria fumului, cu grafică semnată de Ştefan Câlţia, apărut zilele acestea la Editura Junimea, în colecţia Cantos, graţie doamnei Simona Modreanu, căreia, probabil, i-a plăcut atât de mult cartea lui Ştefan Mitroi că s-a grăbit s-o scoată pentru Gaudeamus, unde a avut loc şi o lansare.

În Pisica surdomută, am văzut cum arată satul lui Ştefan Mitroi căzut pradă magiei circarilor ce au poposit la marginea lui. În Memoria fumului, putem vedea cum arată un sfânt locaş, în viziunea aceluiaşi autor: „Oricât de adânc/ ai îngropa o biserică/ în pământ/ iese primăvară/ la suprafaţă./ Vezi ochii mari/ ai sfinţilor/ apărând din ţărână/ apoi sfinţii întregi/ ieşind la lumină./ Tot aşa îngerii/ cărora le încolţesc mai întâi aripile./ Cu ele se şi ridică/ biserica de la pământ/ atunci când a crescut toată./ O vezi plutind zile în şir/ pe deasupra satelor/ iar la urmă de tot/ o zăreşti coborând/ la marginea unui drum./ Ca să se poată întoarce acasă/ oamenii ce au venit să ia/ firimituri de înviere în pumni.” În închipuirea sa, biserica răsărită din pământ pluteşte clătinându-şi cupolele strălucitoare şi clopotele tăcute peste luciul apelor, oglindindu-se în adâncul lor, unde icoanele şi sfinţii, cu ochi mari şi aureolele transformate în curcubeie, se intersectează amestecându-se cu magicienii circului ambulant, dar şi cu sătenii ce fac acrobaţii pe uliţele satului. Lumea poeziei lui Ştefan Mitroi, prin fabulosul ei şi prin naivitatea (a se citi puritatea) imaginilor aminteşte nu numai de pictura naivă, de Bulatovic, ci şi de Marin Sorescu. Dar nu de un Marin Sorescu, cel de La Lilieci, ci de un Marin Sorescu cel din Moartea ceasului, şi Tinereţea lui Don Quijote.

Jocul de lumini şi umbre al lui Ştefan Mitroi e deopotrivă ironic, hazos şi tandru, sfidând legile fizice, nu însă şi pe cele metafizice. Lumea sa e lumea rămăşiţelor unor trăiri şi gesturi. Cum se întâmplă, de altfel, în povestirea Armaghedon, în care metaforele şi imaginile se încarcă în interior cu un dublu înţeles. Sfârşitul lumii începe crescendo. Ca un tangou mut. Războiul aruncă lumea în aer, cufundând-o într-o tăcere îngrozitoare, „întocmai ca înăuntrul unui mormânt”.

Tăcerea e fierbinte ca o lavă, topind tot ce întâlneşte în cale. Timpul se dilată. Secundele cresc, plutind ca nişte imense sfere de foc. Minutele par nesfârşite. Iar orele, probabil că orele au părăsit deja spaţiul existent, navigând spre un tărâm în care orice clipă e eternă. Golit de fiinţe şi lucruri, pământul se transformă într-un loc unde urletul devine atotstăpânitor. „Niciodată nu existaseră pe pământ vremuri mai bune de urlat”, spune Ştefan Mitroi. Puteai să urli „de durere, de revoltă, de frică” şi, poate, de plăcerea de-a urla. Pe pământ însă nu se auzea nici un urlet. Din simplul motiv că „nu mai avea cine să urle”. Şi asta fiind că „totul se transformase în cenuşă”. Iar cenuşa îşi sugrumase înlăuntrul său urletul. Îl înăbuşise în somn. Astfel că tăcerea deveni şi mai apăsătoare. Aripile unei mori imense trecuseră peste casele oamenilor, peste munţi, lacuri, drumuri, păduri, oraşe şi sate, ţări şi continente, măcinând capetele şi oasele oamenilor, măcinându-le şi umbrele, şi prefăcând tot universul într-o pulbere cenuşie. De fapt nu într-o pulbere, ci în făină, cum spune autorul, trimiţându-te cu gândul şi la făina de viermi şi gândaci, ce se găseşte astăzi pe rafturile supermarketurilor Uniunii Europene, dar şi la cenuşa radioactivă spulberată de vântul ce va bate pe străzile pustii ale oraşelor şi ale marilor metropole, mânând praful de pe un continent pe altul. „Făină de oameni! Făină de copaci! Făină de păsări! Nu mai puteai să ştii care e una şi care e alta, căci acum toate erau amestecate. Aşa cum era amestecată şi cenuşa glasurilor ce apucaseră să urle. Cum să ghiceşti care era al mamelor, care al copiilor, care al morţilor? Da, ţipaseră şi morţii – precizează autorul –, fiindu-le cu neputinţă să creadă că sunt nevoiţi de-a mai muri odată.”

Din cenuşa tuturor glasurilor crescuse liniştea, făcându-şi sălaş înlăuntrul imensului mormânt în care se metamorfozase lumea. „Totul începuse cu o simplă apăsare de buton… Aşa a început războiul atomic. Mai simplu decât atât nici că se putea!”

Supravieţuitorii Armaghedonului sunt nevoiţi să asiste la propria lor descompunere, vreme de patruzeci de milioane de secole, când se atinge perioada primei înjumătăţiri a toriului: „rămâi viu tot timpul în care ai de murit. Nu ai cum să nu vezi cum te descompui. Să nu simţi cum îţi putrezeşte sufletul îngropat «în liniştea fără de sfârşit», devorat încetul cu încetul de «viermii de linişte atomică» ai lui Lucifer, cufundat în mormântul din care va renaşte primul cântec de pasăre al noii lumi.”

Înaintând pe câmpul de cenuşă, poetul e întrebat ce ar vrea să devină într-o altă viaţă. Şi poetul răspunde: o „Moară de vânt”. Şi asta ca să-i poată întâlni atât pe Don Quijote, cât şi pe Sancho Panza în era post atomică.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video