HOMO VALACHUS

Două profeții

joi, 16 ianuarie 2025, 03:02
1 MIN
 Două profeții

Nu-mi plac „profețiile”. Sunt limitative (în comparație cu teribila complexitate a vieții pe care ele pretind să o anticipeze) și adesea vagi (în ciuda caracterului precis și utilitar pe care îl aștepți de la o predicție). Ca atare, în general, am fost dezamăgit de așa-zisele „intuiții anticipatoare”, de orice natură ar fi fost ele, de la politică, la societate, de la mentalități, la comportamente, de la literatură, la știință. Și totuși există două momente în viața mea când prejudecățile proprii, legate de „predicții”, au fost, din perspectiva trecerii timpului, complet date peste cap.

Ambele se leagă de niște discuții – la vremea lor marginale – cu doi intelectuali foarte serioși, față de care prețuirea mea a crescut mult de-a lungul deceniilor ce s-au scurs de la dialogurile respective. Prima scenă e din 1994 și se derulează dinamic pe imensul aeroport JFK din New York, undeva în interiorul Terminalului 4, de unde pleacă majoritatea zborurilor companiei Delta către Europa. Aștept să se facă îmbarcarea pentru cursa de Frankfurt. Lângă mine stă un tip distins, cu barbă și ochelari. Mă întreabă dacă mă opresc în Germania sau îmi voi continua călătoria spre alte zări. Îi răspund că merg la București. Se luminează deodată, zicându-mi că aceasta e și destinația lui ultimă. Părea bucuros să fi găsit un companion de voiaj aerian.

Ne-am împrietenit rapid. Se numea Bob Alexander și era medic de Urgențe, specializat pe situații de criză și catastrofe cu victime. M-a impresionat „supra-specializarea” sa, despre care i-am mărturisit sincer că nu credeam să existe, oficial cel puțin, în România. „Așa este”, mi-a răspuns foarte competent. „Nu o aveți. De aceea călătoresc acum la Târgu Mureș, unde se pare că s-ar dori deschiderea unei mici secții. Mi-au cerut consultanță.” Apoi m-a privit pe sub ochelari și a adăugat: „Să nu crezi însă că, dacă noi, americanii, avem această specializare, înseamnă mare lucru. Nicidecum. Situațiile de criză, catastrofele umane sunt devastatoare oricum, cu sau fără specialiști. Ele nu de tratament au nevoie, ci de prevenire. Trebuie investit enorm în securitate, pentru protejarea de crize, și nu doar în abordarea lor ulterioară. Uite, de pildă, aeroportul nostru gigantic, JFK, are un sistem de securitate foarte lax, primejdios de permisiv. Administratorii sunt complet iresponsabili. În contextul actual, indolența e boală curată. Crede-mă pe cuvânt, la un moment dat, în acest aeroport, se va crea o breșă de securitate care va duce la o catastrofă fără precedent.” Nu am comentat, dar am privit cu neîncredere preocuparea dramatică a doctorului pentru securitatea aeroportuară newyorkeză, din punctul meu de vedere, la vremea în cauză, absolut impecabilă.

Episodul se petrecea, repet, în vara lui 1994. Peste șapte ani și două luni, în septembrie 2011, pe parcursul atentatelor teroriste, pornite de la JFK, vă dați seama că gândul meu, străbătut de toate angoasele posibile, s-a îndreptat permanent către doctorul Bob Alexander și către sumbra lui „profeție”, rămasă agațată undeva în ramificațiile subconștientului meu răscolit. Iar situația s-a repetat. Prin 1998, l-am cunoscut pe politologul Cristian Pîrvulescu. Deși tineri, eram amândoi membri într-o comisie academică națională de acordare a burselor în străinătate pentru studenți și cercetători. În pauzele de jurizare, stăteam la o cafea, discutând – ce altceva? – politică moldo-vlahă. Profesorul Pîrvulescu mi-a spus, vorbind despre pericolele extremiste care ne-ar fi putut lovi, că temerea sa cea mai mare, în materie de fascism și xenofobie, se lega de… virulentele galerii de fotbal bucureștene, din Ghencea, Ștefan cel Mare și Giulești. Cred că am schițat un zâmbet incredul, întrucât Cristian Pîrvulescu a continuat cu un aer grav: „Sunt organizați după reguli militare, folosesc sportul drept paravan pentru agitația extremistă, se arată extrem de permeabili la ideologia naționalistă și xenofobă și, în plus, au o înclinație clară spre violență.” Probabil că atunci am încuviințat monosilabic, însă nu eram convins. Cu Vadim la orizont, să te temi de galerii…

După mulți ani, iată, predicția din acea convorbire a lovit necruțător. Nu vă sună cunoscut? Cum să nu? Unde se află originea suvernismului actual, a aurismului pur și dur dacă nu în galeriile de fotbal? Cum a reușit noul naționalism românesc să se coaguleze altfel decât prin vajnica mișcare… fotbalistică? Ce sursă mai solidă a solidarității în halucinație conspirativă am putea găsi decât conjurația suporterilor mesmerizați (nu neaparat de sportul în jurul căruia se adună, cât de „spirtualitatea” clocotitoare pe care el o emană). De săptămâni bune, profeția din anii nouăzeci a profesorului Pîrvulescu mă urmărește obsesiv. Mi-am revizuit astfel reticențele cronice față de predicții. Îți trebuie claritate a observației și putere de judecată pentru a vedea scenarii de desfășurare a lucrurilor în viitor. Măcar de le-am avea cu toții azi, în complicatul prezent românesc. Mă tem însă că cer prea mult.

 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii