Chiar ne văicărim prea mult, noi, ieşenii?

Nu numai ieşenii, noi românii. Sun­tem preocupaţi mult prea mult cu mila de sine şi cu a găsi întotdeauna scuze în altă parte. Şi nu mai avem timp să ne uităm la ce avem de făcut noi de fapt şi la câte oportunităţi avem. Din punctul meu de vedere, România e o ţară cu oportunităţi senzaţionale. Eu m-am întors din Germania, am stat 15 ani acolo, dar ce am reuşit în 20 de ani în România, nu aş fi reuşit în Germania în 500 de ani.

Pentru că totul era mult prea aşezat, pentru că toate hainele erau puse în dulapul lor, într-o societate precum cea germană?

Da, în Germania lucrurile sunt cum­va aşezate, industriile sunt mature, oamenii au iniţiativă, oamenii se implică şi atunci e foarte greu să te faci remarcat. Sigur că se poate, fără doar şi poate, dar aici, de jur-împrejur, lipsa de iniţiativă este stan­dardul şi atunci într-adevăr cei care au spirit antreprenorial se pot deosebi foarte uşor de restul. Cultura serviciilor este relativ jos. Sigur, nu e neapărat o laudă de sine când spui „Eu am reuşit şi sunt unde sunt pentru că cei din jurul meu sunt slabi“, dar până la urmă asta e realitatea.

Dar ceea ce am observat este că o comunitate şi, până la urmă, o ţară, se dezvoltă uneori şi împotriva voinţei liderilor săi sau sub privirile nepăsătoare ale liderilor.

Din păcate, liderii au o influenţă mare asupra a ceea ce se întâmplă, noi vedem asta în mediul asociativ, unde de 15 ani, de când eu activez acolo, depunem o energie aproape de nedescris pentru a schimba lucrurile. Şi le schimbăm destul de puţin. În timp ce, dacă eşti de partea cealaltă, şi eşti lider, eşti la butoane, chiar le poţi schimba foarte repede. Deci e cam greu împotriva liderilor. Sigur, încet-încet dreptatea şi calea normală câştigă, dar dacă liderii se împotrivesc, aşa cum o fac în România de 27 de ani, e puţin mai greu.

Sunteţi parte a atâtor proiecte, sunteţi preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Româno-Germane, aţi fost atâţia ani în emisiu­nea „Arena Leilor“, toate aceste activităţi vă „mănâncă“ foarte multă vreme. Ce v-au „dat înapoi“?

Foarte multe. În momentul de faţă, fără să pot să cântăresc exact, dar cu siguranţă mai mult de 50% din timpul meu este dedicat acestor activităţi.

Mai mult de 50%?

Da, mai mult de 50% sigur şi asta e posibil numai pentru că am colegi, manageri, care au grijă de cele 21 de companii pe care, într-un fel sau altul, le deţin. Ei au nevoie de mine ca un fel de mediator, când şi când, ca un fel de mentor. Nu mai sunt la butoane şi asta îmi dă posibilitatea să fac celelalte lucruri pe care le fac cu mare pasiune.

Cu toate acestea, aţi mărturisit că aţi luat un business şi aţi făcut micro-management sau management la firul ierbii, aşa cum n-aţi mai făcut de multă vreme, vorbim despre Green Village, în Delta Dunării.

Da, Green Village, în Delta Dunării, în Sfântul Gheorghe, un loc minunat! Anul trecut am petrecut acolo patru luni în care nu am mai vrut să mă întorc la Bucureşti, pentru că mi-a făcut atât de multă plăcere să fiu acolo, am încercat să depistez toate cablurile pe acolo, n-am reuşit pe toate, dar oricum am reuşit să înţeleg foarte mult din ceea ce se întâmplă în zonă.

Dar ce fel de pariu a fost, cum aţi ajuns să preluaţi business-ul?

Eu cred cu tărie că putem să aducem turişti străini în România şi că nu facem suficient de multe în sensul ăsta. Şi m-am tot gândit şi am tot încercat să văd care sunt reţetele pentru a aduce străinii.

O voce puternică a mediului de afaceri nu-i mai lasă pe politicieni să facă orice vor ei

Dumneavoastră sunteţi TUI în România, dar în acelaşi timp nu vindeţi România prin TUI.

Da, TUI nu are România în mod oficial în cataloage. Are în diverse zone de online, dar pe zona clasică România nu e în catalogul TUI. În schimb, e în catalogul altor parteneri din străinătate, pe care tot noi îi reprezentăm în România. E un pariu apropo de faptul că putem să aducem străini în România şi astfel am făcut o firmă de management hotelier şi am plecat în căutare de locaţii. Am ajuns întâmplător în Delta Dunării, la Green Village, în Sfântul Gheorghe, şi locaţia era închisă, avea un an de pauză după cei 12 ani de festival „Anonimul“. A avut un alt proprietar şi am vrut să preluăm managementul, dar acesta a fost foarte categoric: „Nu, eu vând! Mi-a ajuns ce am făcut până acum, eu vând!“. Şi mi-am dat seama atât de clar de po­tenţialul de acolo, încât n-am mai putut să spun «nu», şi atunci am mers pe drumul ăsta pe care nu mi l-am dorit ca atare, dar de care sunt foarte fericit acum să mă aflu. Nu faptul că eşti proprietar contează, ci faptul că poţi să faci ceva acolo, pentru că Sfântu Gheorghe e un loc într-adevăr minunat.

Ne-a lipsit educaţia antreprenorială, ne-a lipsit mindset-ul antreprenorial

Cât contează ca autorităţile să se pună la aceeaşi masă cu mediul de afaceri? Sau: s-ar putea pune diferitele zone - antreprenoriat, mediu academic ş.a.m.d. şi singure la masa discuţiilor?

Ce trebuie să înţeleagă mediul de afaceri, din punctul meu de vedere, este că dacă lucrurile nu se întâmplă într-o normalitate, normalitatea poate fi impusă. Şi cred că o voce serioasă, puternică, a me­diu­lui de afaceri, care se întâmplă deja în ultimii doi ani îşi spune cuvântul. O voce puternică a mediului de afaceri nu-i mai lasă pe politicieni să facă cum vor ei. Am trăit un exerciţiu extraordinar care s-a chemat „Coaliţia pentru Dezvoltarea României“. Aceasta a fost de fapt în ultimii trei ani jumătate-patru ani partenerul permanent de dialog al guvernelor, celor două pe care le-am trăit, acum guvernul tehnocrat şi, cel dinainte, guvernul politic. Am stat la masă în fiecare lună cu premierul şi cu miniştrii şi s-a creat acest dialog, care acum cinci ani nu exista. Iar acest lucru a fost cumva şi impus de noi, adică „Pe aici nu se trece!“. Indiferent cum vă numiţi şi indiferent ce culoare politică aveţi, noi avem totuşi nişte principii de business. De exemplu, predictibilitatea. Şi nu putem să facem lucrurile aşa... de azi pe mâine. Nu putem accepta ceea ce vedem acum în Parlamentul României, o frenezie din aceasta absolut bolnăvicioasă, populistă, cu putoare elctorală, este dezgustător, absolut dezgustător! Nu se poate aşa! Şi atunci, acolo unde autorităţile nu înţeleg avantajul acestei colaborări, că este de fapt un avantaj, inclusiv pentru ele, le explicăm. Un primar se poate bate cu pumnii în piept pentru realizările pe care le avem împreună, noi nu trebuie să ne batem cu pumnii în piept, nici nu ne votează nimeni, primarii se pot însă bate, orice guvern, orice premier se poate bate cu pumnii în piept, iar ei pot face asta cu ajutorul nostru. Faptul că tot aşteptăm să se întâmple lucrurile, pe mine m-a obosit. Asta mă oboseşte, nu mă oboseşte să ne mobilizăm, ci că aşteptăm să se întâmple.

Ceea ce am observat că se întâmplă, apropo de lucrurile bune în antreprenoriat, este că cei care au avut succes meritat şi şi-au construit business-uri solide au început să fie interesaţi şi de educarea altor antreprenori.

Cred că la un moment dat ne-am dat noi seama, pe măsură ce a trecut timpul, cât de mult ne-a lipsit nouă educaţia. Nu vorbesc de cea de şapte ani de acasă, că şi aceea ne-au cam lipsit, dar ne-a lipsit educaţia antreprenorială şi ne-a lipsit mindset-ul antreprenorial. Nu am avut mentori, nu aveam pe cine să întrebăm. Şi a venit un moment în care, colaborând cu din ce în ce mai mulţi oameni, ne-am dat seama cât de importantă este educaţia şi am început mai întâi să investim în oamenii noştri, să facem cursuri cu ei, să îi trimitem în stânga şi în dreapta, să facem mentorat cu ei. Şi am văzut care sunt rezultatele acestei activităţi, faptul că ei devin independenţi, că încep să zboare, încep să vadă lucrurile altfel etc. La noi la firmă avem un proiect care se cheamă „Grupul pentru excelenţă“. De vreo patru ani, în fiecare miercuri, la ora 17.00, ne întâlnim şi gândim cum să fim ceva mai buni, ce putem să facem mâine altfel decât am făcut azi. Iar la acest grup de excelenţă invităm oameni din afară, toţi antreprenorii de marcă ai României au fost pe la noi. Şi asta inspiră oamenii. RBL este acum o comunitate a acestor oameni, care şi-au dat seama cât de importante sunt aceste lucruri, o comunitate a unor oameni care au ajuns la un anumit nivel de bussines şi care dau ceva înapoi societăţii pentru că au plăcerea aceasta. De aici s-au născut proiectele de la „Romanian Business Leaders“, precum „Mentoria“, unde mentorăm, exact asta facem. Culmea este că suntem şaizeci şi ceva de mentori, iar vreo 13-14 s-au înscris că vor să fie mentoraţi, deşi, repet, eu mi-aş fi dorit foarte mult şi chiar şi acum îmi doresc să am un mentor.

Asta poate pentru că şi antreprenorii de succes au prins gustul voluntariatului.

Ajungi la un moment în viaţă în care începi să simţi că-ţi încarci bateriile dând. Eu merg foarte des şi vorbesc cu tineri. Avem un alt proiect RBL, „Vreau să fiu antreprenor“, prin care mergem prin şcoli şi vorbim cu copiii despre ce înseamnă antreprenoriatul în adevăratul sens al cuvântului, nu ceea ce văd ei când şi când pe la televizor sau ceea ce citesc în DEX, că antreprenorul este proprietar de antrepriză. Sunt zile în care mă duc de la Bucureşti la Sibiu să vorbesc o oră cu copiii, mă întorc la Bucureşti în aceeaşi zi şi mă simt mult mai încărcat decât dacă aş fi stat în Bucureşti şi aş fi făcut treabă la firmă. Deci probabil că este şi puţin egoism aici, eu mă încarc de la cei cărora le dau. Şi dacă  se întâmplă lucrul acesta şi ei au ceva de câştigat, am câştigat amândoi.

Stăm şi plângem şi trec pe lângă noi toate lucrurile

Cred că cineva care v-ar asculta şi care e mai pesimist din fire sau, cum aţi spus, mai „văicăros“, s-ar întreba pe ce vă bazaţi optimismul pe care îl afişaţi şi în dezbateri, şi în ceea ce prezentaţi. Trăieşte Dragoş Anastasiu într-o altă lume decât aceasta pe care o vedem noi zi de zi, vede alte străzi, vede alte maşini, alte autobuze?

Mă bazez pe experienţa mea din ultimii douăzeci de ani şi pe ceea ce am reuşit să fac. Am venit acum 20 de ani înapoi în România, eram medic, am venit şi am făcut transporturi, dar apoi am făcut 20 de companii în turism, în IT şi tot aşa... N-am venit cu nici un ban, doar cu o datorie de 30.000 de mărci la mama mea. N-am avut nici un fel de influenţă pozitivă sau negativă politică în business, n-am privatizat nimic, nu am făcut nimic cu statul etc. Am reuşit ceea ce am reuşit nefiind vreun geniu. Cred că sunt muncitor, muncesc mult şi am muncit mult în toţi aceşti ani, cred că media a depăşit 14-15 ore pe zi. Atât, în rest nimic! Şi am reuşit să dau 21 de ani la 700-800 de oameni de lucru pentru ca ei să-şi câştige salariile din activitatea pe care ei au desfăşurat-o. Iar asta mă umple de mândrie şi de pozitivism. Pentru că, uite, eu am reuşit, repet, şi nu am nimic deosebit. Mă uit la copiii ăştia care fac IT, păi dacă aş avea eu mintea lor, dacă aş înţelege eu tot ce fac ei acolo, dacă aş avea rapiditatea cu care manevrează tehnologia din toate punctele de vedere, şi soft şi hard... Eu nu am beneficiat de toate deschiderile acestea şi uite câte am reuşit să fac! Păi, restul... Deci hai să terminăm cu partea goală a paharului, pentru că ea nu există în ţara asta! Da, o fi mai birocratic sistemul decât în altă parte, da, e mai greu cu caracterul oamenilor, care nu se bazează pe încredere, statul care nu se bazează pe încredere. Ar trebui să se scrie peste tot la stat că plecăm de la buna-credinţă şi nu de la reaua-credinţă, şi aşa mai departe. Da, fraţilor, dacă ar fi uşor, ar fi pentru orişicine! Nu este aşa de uşor şi tocmai că acei oameni cu spirit antreprenorial au senzaţional de multe oportunităţi. Stăm şi plângem şi trec pe lângă noi toate lucrurile acestea în timp ce aşteptăm să ni se întâmple! Suntem, din păcate, într-o ţară în care iniţiativa a fost pedepsită timp de 50 de ani. Dacă aveai iniţiativă, primeai două palme, mustrări, te dădeau afară de la şcoală, de la bloc, de la grădiniţă, din partid. Tu trebuia să faci exact ce ţi se spunea. Şi uitaţi-vă cum ne creştem noi copiii. În acelaşi spirit practic... „Nu te duce încolo, nu te duce încoace, nu te duce în larg, mai pune-ţi o căciulă, mai pune un fular, nu ieşi afară, sună-mă când ajungi, mai sună-mă o dată“... nu e în spirit antreprenorial.

E parcă într-un spirit de insecuritate, de asediu.

Da. Şi de neasumare. Nu ştiu dacă aţi văzut, există mese camuflate cu burete ca să nu se lovească la cap copilul de un an. Aţi avut aşa ceva prin casă când eraţi mai mic? Eu nu am avut şi mi-am spart capul o dată sau de două ori. Eu nu cred că trebuie să ne aruncăm copiii de la fereastră şi să vedem dacă au spirit antreprenorial şi reuşesc să aterizeze în picioare, dar nici nu cred că trebuie să-i moşim în acest hal. Per total, într-un context în care spiritul de iniţiativă nu prea există, oamenii cu spirit de iniţiativă vor avea succes. Şi asta se mai şi clădeşte, nu e dat de la Dumnezeu. E din educaţie, fără doar şi poate, trebuie la un moment dat să ai un declic şi să spui OK, gata cu aşteptările de la alţii, acum sunt eu, azi şi acum! Nu cum e cu ţigările, că mă las de ţigări la sfârşitul anului. Dacă te laşi de ţigări, lasă-te acum.

La fel e şi cu afacerile? Dacă vrei să devii antreprenor nu-ţi faci un plan ca în următorii trei ani să îţi deschizi o firmă, nu? Încerci să te arunci în apă?

Eu m-am aruncat pur şi simplu. M-am dus la trambulina de la zece metri, am zis gata, eu acum sar, am sărit, mi-am dat seama că nu e apă în bazin şi a trebuit să fac în aşa fel încât să aterizez cumva. Nici aşa nu e OK! Când mă uit în spate, spun că parcă am fost nebun rău, n-aş mai face aşa, dar uite că a funcţionat! Pentru că, odată ce te arunci de undeva de sus de la zece metri, trebuie să faci în aşa fel încât să fie apă în bazin şi să reuşeşti. Dar ne e frică să ne aruncăm în apă. Nici chiar aşa cum am făcut eu, dar nici peste trei ani! Adică hai, dacă vrem, hai!