Dragoș Sprânceană și jocurile geopolitice

Acea poveste lamentabilă cu emisarul lui Ciolacu pe lângă administrația Trump are și părțile ei amuzante. Personajul însuși ne atrage atenția prin dimensiunea lui comică: și-a compus un look de manechin, juri că tocmai a coborât de pe podium la o paradă a modei. Dar nu numai pe înfățișarea lui mizează junele Sprânceană: el și-a luat în serios misia lui diplomatică și a ținut să ne arate că are competență în materie. Fapt pentru care, fără să-l întrebe cineva, a emis niște panseuri de natură geopolitică. De fapt gândirea domniei sale poate fi ușor rezumată: Trump vrea pace, europenii – cu Macron în frunte – vor război. Despre Trump n-ar fi mare lucru de zis: repetă cu atâta insistență că destinul lui e să aducă pacea încât mai că ești tentat să-l crezi, de n-ar fi intervalele de timp pe care le stabilește pentru a pune capăt războiului, intervale pe care nu le respectă. Plus că adeseori, după o pledoarie ardentă pentru pace, se întâmplă să se producă un masacru, precum cel din ziua de Florii care, după știința noastră, nu îi poate fi imputat lui Macron. Slugărnicia față de Trump merge atât de departe încât un post TV (Nașul), ce se adresează celor mai sărăcuți cu duhul, pune în permanență într-un colț al ecranului portretul lui Trump însoțit de cuvântul „PACE”.

De ce i s-a rezervat un rol negativ lui Macron? Nu există nici o explicație logică. Pe trumpiști îi irită gesturile de independență ale Parisului față de Washington. Pe de altă parte, Trump vrea să-și aroge, numai el, meritul stingerii conflictului. Care este strategia americană, am văzut: în ochii lui Trump totul se vinde și se cumpără, dacă vrea pace Ucraina trebuie să plătească, plus că are o groază de datorii mai vechi, din perioada în care Biden îi ajuta cu armament. Și totuși, de ce Macron? Euroscepticii trebuiau să-și găsească un țap ispășitor, iar Macron a fost ținta ideală. Chiar faptul că refuză tutela americanilor îl desemnau drept l’homme à abattre.

Americanii știu bine că fără ei confruntarea cu colosul rus e sortită eșecului. Și atunci recurg la armele lor favorite: șantajul, amenințările, târguiala. Nu altul era mesajul transmis de emisarul Sprânceană: mai răbdați puțin, președintele interimar își va încheia mandatul după care vom avea cale liberă.

Mefiența față de Macron și slugărnicia față de Trump se văd și în aiuritoarele afirmații puse în circulație de câteva televiziuni: guvernul român este condus de la Paris, prim-ministrul român se numește Macron ș.a.m.d. Am trecut, brusc, de la iubirea pentru sora noastră mai mare la un izolaționism feroce. Care se vede și în clișeul de largă circulație referitor la războiul din Ucraina: „nu e războiul nostru”. Însuși Trump, în paranteză fie zis, clamează sus și tare că nu e războiul lui, ci al lui …Biden. Ba da, e războiul nostru, deoarece Rusia rămâne cel mai mare pericol, iar o Ucraină aneantizată ne aruncă direct în brațele monstrului.

Altfel, declarațiile pacifiste de astăzi îmi amintesc de campaniile din seria „luptei pentru pace”, luptă orchestrată la Kremlin. În anii ’50, la defilările de 23 august, 1 mai și 7 noiembrie, mai mulți tovarăși de nădejde se strecurau în mijlocul demonstranților și strigau, la intervale regulate: „Măi tovarăși, ce vreți voi?” Iar tovarășii din preajmă răspundeau într-un glas: „Noi vrem pace, nu război!”. Desigur că printre ei erau destui care voiau să vină americanii; să vină, cu condiția ca cei care îi așteaptă să se uite în altă parte…

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video