Drepturi de autor

Un instalator, îmi spunea cineva, nu-ți vine la domiciliu decât dacă îi achiți o taxă de deplasare în cuantum de 80-100 de lei. Așijderea fac și specialiștii pe care îi soliciți să-ți repare frigiderul, mașina de spălat, aparatul de aer condiționat sau centrala pe gaz. Taxa de 80 sau 100 de lei e doar pentru consultație. Reparațiile în sine costă mult mai mult.

La fel se întâmplă și când te duci la veterinar cu un animăluț de companie ce s-a îmbolnăvit. La fel se întâmplă când te duci la un cabinet medical sau chiar la unul de consultație psihologică. Trăim într-o societate în care nu poți să faci un pas fără să bagi mâna în buzunar.

După cum e și normal, totul costă în societatea de consum.

Mai puțin literatura.

Zilele trecute am primit câteva solicitări din partea unor reviste literare să le trimit câte un grupaj de versuri. Solicitările erau însoțite de cuvinte de laudă la adresa mea și a creației mele literare. Se specifica în fiecare mesaj pe care l-am primit că publicația în cauză, spre deosebire de altele, promovează și sprijină nu mediocritatea, ci valoarea.

Se puneau, bineînțeles, și niște condiții: scrierile să fie inedite. Pentru promovare, puteau fi publicate, desigur, și textele vechi, al căror mesaj trecuse proba timpului. Redactorii însă țineau cu tot dinadinsul să le trimiți texte inedite. Puteai să te opui?

Am stat mult timp în cumpănă, neștiind ce decizie să iau. În nici un caz nu voiam să fiu nepoliticos cu colegii mei de breaslă, care îmi solicitau colaborarea. Pe unii îi cunoșteam destul de vag, despre alții nu auzisem deloc.

În cele din urmă, mi-am făcut curajul să întreb dacă se plătesc sau nu colaborările.

„Glumiți, probabil, maestre, mi-au răspuns redactorii. Tragem și noi mâța de coadă. Abia dacă reușim să ne acoperim salariile. Nu avem bani pentru colaborări de nici un fel.”

„Și nu plătiți colaborările?”

„Din păcate, nu…”

„Totuși, autorii depun un efort considerabil să scrie textele. E vorba de timp, de cheltuieli. Totul costă. Curentul, cafeaua, țigările, ca să nu mai vorbim de consumul nervos și cel emoțional. Măcar bani de o bere, de un șpriț ar trebui să aveți…”

„Știm și noi că ar trebui să recompensăm într-un fel sau altul autorii care ne trimit textele. Din păcate nu avem bani nici să ne picuri cu ceară…”

„Păi, dacă nu aveți bani de ce mai scoateți revista?”

„Scoatem fiindcă vrem să promovăm cultura română și adevăratele sale valori.”

„Cum vreți să promovați cultura și valoarea fără bani? Fără bani nu puteți stimula decât veleitarismul. Dispuneți de o rețetă pentru o astfel de formulă?”

„Văd că sunteți ironic…”

„Sunt ironic pentru că nu înțeleg. Nu înțeleg rețeta dumneavoastră literară. Aveți vreo formulă magică? În lumea asta totul costă. Și dacă nu investești nimic într-un scriitor, cum credeți că va ajunge la performanță?”

„Sunt scriitori care au dus-o rău, dar au ajuns mari.”

„Desigur, am zis. Astea sunt excepțiile care întăresc însă regula generală. Dacă nu investești în ceva nu ai cum să obții rezultate în viitor. Trebuie creat un climat de competitivitate. Unul atractiv. O miză. Scriitorii care au dus-o rău, trăiau, totuși, într-un altfel de climat decât acum. Cultura era respectată. Aveau un alt statut. Prin urmare, și cei care o duceau rău, cum spuneți, dumneavoastră, nu erau lipsiți de speranță că prin talent și muncă vor răzbi. Și au răzbit. Unii antum, alții postum. Acum însă lipsește miza. Scriitorii nu au nici un statut. Dacă ar afla un instalator, de pildă, că scriitorul nu e plătit, ar refuza să facă orice prestație în casa lui. Sau l-ar taxa dublu.”

„Văd că tot trageți cu instalatorii…”

„În dialogul nostru am pomenit cumva de ei?”

„Nu ați pomenit, dar i-ați avut în vedere.”

„Văd că-mi ghiciți gândurile…”

„Nici nu e greu să le ghicesc.”

„Prin urmare, dacă am ajuns aici, aș vrea să vă întreb: de ce un instalator e plătit pentru munca lui și un scriitor nu? Un scriitor nu trebuie să trăiască și el, să-și achite utilitățile, să plătească impozite la stat? Chiar dacă s-ar hrăni cu aer, tot are nevoie de bani… Dumneavoastră, după cum văd, aveți mentalitatea de latifundiar și-i tratați pe scriitori ca pe niște servi, care ar trebui să muncească pe moșia dumneavoastră fără să primească nici o recompensă…”

„Despre ce latifundii vorbiți?! Despre ce robi?! Revista pe care o scot nu seamănă nici pe departe cu o moșie. Ci cu un lot mic de pământ, unde, ce-i drept, metaforic vorbind, noi cultivăm viță de vie, pomi fructiferi și multe flori. Nu avem pretenția să veniți și să îngrijiți grădina, ci să ne trimiteți un lăstar, un arbore sau niște flori să le răsădim aici.”

„Ce frumos vorbiți, sunteți un romantic, un idealist inveterat…”

„Da, probabil că sunt.”

„Foarte frumos din partea dumneavoastră că sunteți idealist. Noi însă trăim într-o lume reală, nu ideală, unde nimic nu se face și nu se dă pe gratis. Înțelegeți ce vă spun?!”

„Înțeleg, dar nu pot face nimic să vă plătesc, pentru că deocamdată nu pot face bani decât să-mi acopăr cheltuielile de editare.”

„Păi dacă nu puteți face rost de bani nu sunteți un manager bun. Prin urmare lăsați-vă de meseria asta și apucați-vă de alta. Sau dacă doriți cu tot dinadinsul să scoateți o revistă fără să plătiți colaborări, atunci ar trebui s-o scrieți dumneavoastră de la cap la coadă, renunțând la dreptul de autor. Poate așa o să vă dați seama că orice efort depus trebuie răsplătit. Dacă veți scrie bine, vă veți acoperi de glorie, dar nu veți mai avea timp pentru altceva.”

„Ceea ce-m spuneți dumneavoastră e o utopie.”

„Da, e posibil să fie utopie. Încercați să existați în interiorul ei. Sunt curios cât veți rezista…”

„Am să încerc, să văd cât rezist.”

„Eu vă sfătuiesc însă să încercați să faceți rost de bani. Apelați la Ministerul Culturii, apelați la autoritățile locale. Apelați la sponsorizări. Sunt sigur că dacă vă veți bate capul veți reuși. Apelați și la Comitetul Interministerial de Coordonare PNRR. Apelați la Comisia Europeană care dacă sprijină energia verde și agricultura, ar trebui să sprijine și cultura. Bateți fierul cât e cald.”

„Continuați să fiți ironic. De fapt, observ că ați trecut de la ironie la sarcasm. Ați auzit cumva că această Comisie Europeană s-ar fi preocupat vreodată de cultură? Comisia se preocupă de lucruri mult mai serioase.”

„Și cultura nu e serioasă?”

„Este, dar…”

„Vă spun eu, e mai bine că nu se ocupă. Dacă s-ar ocupa Comisia Europeană și de cultură, am ajunge mult mai rău… Așa că…”

„Vă urmăresc și nu știu unde vreți să ajungeți cu discuția asta. Ce urmăriți?”

„Nu urmăresc nimic. Mă străduiesc doar să înțeleg cum funcționează viața literară în România. Nu se investește nimic în autori și, totuși, se scrie literatură. E un paradox.”

„Păi dacă fără investiții se scriu cărți, și, unele dintre ele, bune sau chiar foarte bune, de ce ar mai fi nevoie de ele? Da, recunosc, avem de-a face în domeniul acesta cu un paradox.”

„Credeți că paradoxul ăsta funcționează ca un perpetuum mobile? Nu credeți că, la un moment dat, se va opri?”

„Dacă se va opri, se va opri și cu asta basta. Credeți că viitoarele generații vor mai avea nevoie de literatură?”

„Așa cum merg treburile acum, s-ar putea să nu aibă nevoie”, am răspuns.

„Păi, vedeți, zise redactorul, dregându-și glasul, literatura nu are viitor. Și dacă nu are viitor, aproape că nu are nici prezent. Are doar trecut. De aceea trebuie să profităm de ea, cât mai există. Să scriem și să publicăm…”

„Gratis?”

„Da, gratis, păi, altfel cum?!”

Văzând că tac, probabil ca să mă încurajeze, vorbind la plural, în numele breslei, redactorul continuă:

„Și noi, la rândul nostru, publicăm în alte reviste tot fără onorarii.”

„Și credeți că e corect așa? Credeți că cititorii o să aprecieze un autor dacă știe că acesta nu ia nici un leuț pe scrierile lui?”

„O să-l respecte, de ce să nu-l respecte?”

„Din simplul motiv că nu câștigă nici un ban.”

Și ajungând cu dialogul aici, am întrebat:

„Cititorii știu că scriitorii nu primesc nici un ban din partea redacției dumneavoastră?”

„Nu cred că pe cititori îi interesează astfel de lucruri mărunte. Pe ei ar trebui să-i intereseze scrierile ca atare. Valoarea lor.”

„Dar dacă ar știi, ce ar spune?”

„Nu-mi dau seama. Nu știu.”

„Dar dumneavoastră ce spuneți?”

„Eu spun că nu am bani să-i pot plăti…”

„Și cum se descurcă scriitorii, dacă nu le vin bani de nicăieri?”

„Se descurcă și ei cum pot. Fiecare pe barba lui…”

„Și spuneți că dumneavoastră stimulați valoarea?”

„Da, stimulez.”

„Cum, fără să plătești autorului nici un sfanț pentru efortul depus?”

„Nu sunt singurul care face asta. De pildă, recent am publicat o proză în Convorbiri și nu am primit nimic… Nimic, înțelegeți? Și spun asta fiindcă știu că revista junimistă e finanțată din o mulțime de surse… Și locale, și centrale.”

„Și ce dacă e finanțată?”

„Dacă e finanțată, ar trebui să plătească autorii care îi publică în paginile sale. Există, totuși, o lege a drepturilor de autor. Nu poți publica la o editură sau la o revistă fără să închei un contract cu autorul. Editurile și revistele serioase fac asta. România literară, de pildă. Revistele Apostrof, Viața Românească… Din câte știu, instituțiile care finanțează revistele de cultură stipulează în contract că autorii trebuie plătiți. Și uite, deși se stipulează, eu nu am primit nici un șfanț de la Convorbiri.”

„Nu știu, nu mă bag, am zis. Convorbirile sunt pentru mine…”

Am vrut să zic ce, dar nu am găsit cuvinte potrivite pentru a-mi exprima părerea, fără să dau naștere la suspiciuni, așa că m-am oprit.

„Publicați în ele?” m-a întrebat redactorul.

„Nu”, am răspuns.

„Dacă nu publicați acolo, puteți publica la noi…”

Ascultându-l, m-am gândit la instalator, m-am gândit la centralist, la dentist, la medicul veterinar care după ce l-a chinuit pe motanul Iurică, mai rău decât ca pe hoții de cai, m-a tapat de 1500 de lei și mi l-a pus în cușcă aproape mort; m-am gândit și la faptul că în România nu există nici un program coerent la nivel local sau guvernamental (cum sunt, de pildă, în Germania, în Franța, și în majoritatea țărilor civilizate), care să stimuleze scriitorii; m-am gândit la toate astea și mi s-a făcut lehamite de toate și de toți, nu însă și de literatură.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video