anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

miercuri, 23.09.2020

Drumul cu colb

GALERIE
radu parpauta
  • radu parpauta
- +

M-am întors acasă cu ultimul autobuz. Mai erau vreo trei pasagere, au urcat la „Ţesătura”, ieşiseră din schimb. Mă ignorau, cum şi eu le ignoram, ca un peşte singuratic şi deprimat, care trece indiferent şi tăcut pe lângă ceilalţi peşti din acvariu, fiecare închis în propriul său ocean interior, fiecare cu acvariul său în oceanul imens. Câteodată, uite aşa, te simţi ca un peşte bătrân, căscând gura agonizant, umblând printr-o pădure de alge tot mai deasă, cu pielea spongioasă, de care s-au prins cochilii de melci.

La staţia de la blocuri, când muncitoarele au coborât, şoferul, un mustăcios astmatic, s-a întors spre mine:

- Mergeţi la rond?

- Da, la ultima.

Probabil că-şi dăduse seama că-s băut şi voia să constate dacă sunt aşa şi aşa sau totalmente matrafoxat, ca să nu consume benzina degeaba până la ultima staţie.

Acasă toţi ai mei dormeau. M-am dezbrăcat repede şi m-am băgat în patul deja făcut, având în cap, nu ştiu de ce, dialogul din autobuz: „La rond?” „Da, la ultima.”

Apoi am adormit buştean.

***

... Se făcea că am coborât din autobuzul condus de acelaşi şofer mustăcios şi astmatic, cu care vorbisem seara. Acum eram singur, undeva între nişte dealuri domoale. Era o lumină scăzută: în zori de zi sau mai degrabă în amurg, fiindcă lumina era galbenă, obosită. Pluteau roiuri de gâzuliţe în aerul cald, aşa simţeam că era - călduţ. Şi îmi roteam privirile printre roiurile de gâze, printre ierburile înalte-înalte şi pomi necunoscuţi, parcă exotici. Imaginea s-a oprit, cum se opreşte un aparat de filmat din travelling, asupra unui drum de ţară prăfuit. Nu-i vedeam capătul. Era un drum cu colb, cum erau drumurile în satul copilăriei mele. Dar altceva mă apăsa - faptul că drumul nu avea sfârşit, nu-i vedeam capătul.

Dar iată-l pe Petrică, vânzătorul ambulant de ziare şi reviste vechi, ţigări şi flori fanate. Era, într-adevăr, aşa cum îl prezentase Iri: cu haine lucioase de lip şi cu o mulţime de insigne la piept. În această lumină scăzută, pâlpâindă, ca într-un film vechi mut, Petrică - eram convins de asta - se îndrepta spre unul din refugiile sale nocturne. Îl urma ceata de câini docili, în timp ce pe umerii lui îşi tremurau aripile porumbei cenuşii, ca nişte muguri de salcie în primăverile timpurii sau în iernile blânde. Acest miraj m-a făcut să uit apăsarea din suflet de dinainte.

Parcă îl vedeam că urcă în blocul Braunstein, acela stând ţepuşă în coasta Pieţei Unirii, bloc cu un pod imens deasupra apartamentelor, aşa că, la ceas de seară, ştiam, urcau vagabonzi, ca să înnopteze acolo, iar locatarilor, oameni de condiţie, artişti, profesori universitari şi diverşi politruci, le era frică ca nu cumva haimanalele să dea foc blocului, găseau în pod mucuri de lumânări.

Dar nu... uite-l... Petrică coboară înspre Gară - cu jerbe de porumbei zburând deasupra capului şi câinii vagabonzi cu ochi roşii şi limbi scoase urmându-l. Aaaa! am bănuit încă de la început unde mergea! Dincolo de liniile de cale ferată, chiar în bătrânele locomotive Pacific trase în triajul gării pe a nu ştiu câta linie moartă, ruginind desuete şi melancolice, ziua fiind cotrobăite de cete de copii, care intrau în ele ca în nişte împărăţii misterioase, iar noaptea adăpostind vagabonzi precum Petrică. Şi îmi trecea prin cap că amărâtul de Petrică, cel care vindea ziare vechi şi flori fanate în zi de meci, aşa cum sunt uneori, rareori, ce-i drept, idioţii, schizofrenicii sau chiar unii paranoici, comunică cu incomunicabilul.

M-am apropiat de el, ca să aflu mai multe, simţind o nevoie imperioasă de comunicare cu el. Eram potopit de curiozitate: Ce mânca, dacă mânca, dacă se spăla vreodată, dacă îşi schimba lenjeria, dacă avea sau nu viaţă sexuală, dacă avea familie sau măcar un amic, un cunoscut ceva, cât de depărtat, şi, mai ales, avea ca noi, oamenii normali, sau nu viaţă interioară, complexe mai mult sau mai puţin freudiene, dorinţe refulate, vise obsesionale.
Eram grozav de interesat de toate acestea, alergam în lumina aceea scăzută, dar Petrică nu mai era nicăieri, urcase pe drumul acela fără sfârşit şi dispăruse. Şi m-a cuprins deodată groaza: ştiam acuma că lumina aceea împuţinatăşi neclară era de fapt lumina morţii, iar eu mergeam spre moarte. Atunci am ţipat şi m-am trezit.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cifre, voturi şi coaliţii (III)

Lucian DÎRDALA

Cifre, voturi şi coaliţii (III)

Fără a uita că duminică votăm în alegeri locale, că răspunsul la întrebarea unui operator este altceva decât votul şi că scorurile din sondaje nu „călătoresc” de la un scrutin la altul, ar fi realist să observăm, totuşi, că PNL nu are motive majore de insatisfacţie.

Filmuletul zilei

opinii

Perfectul diplomat

Florin CÎNTIC

Perfectul diplomat

A plecat dintre noi, săptămâna trecută, unul dintre cei mai eleganţi şi influenţi, la nivel internaţional, oameni pe care i-a avut vreodată Federaţia Română de Fotbal: Mircea Pascu.

O istorie de plâns în batiste

Radu PĂRPĂUȚĂ

O istorie de plâns în batiste

Cuvinte mici, dificultăţi mari

Ioan MILICĂ

Cuvinte mici, dificultăţi mari

Printre românii trecuţi prin învăţătură ca Trăsnea prin şcoală, am auzit, în repetate rânduri, spusa că gramatica e „chestia aia” pe care trebuie să o înveţi cândva, când eşti mic, şi pe care o uiţi atunci când te faci mare. N-ai, dom’le, ce face cu ea! E aridă şi inutilă!

pulspulspuls

Cum a fost făcut “muci” Maricel Popa chiar de şeful lui?

Cum a fost făcut “muci” Maricel Popa chiar de şeful lui?

Noi înţelegem că emisiunile astea electorale sunt puse mai pe seară la teveuri, ca să aibă lumea răgaz să se uite la ele mai pe îndelete, dar nu le mai duceţi, bă nene, mult după ora 20, că iote ce se întâmplă cu ăştia ce au faimă să nu le prea ducă la ureche!

Caricatura zilei

Șoric

Editia PDF

Bancul zilei

Îi datoram multe coronavirusului. A reusit sa-i aduca pe români înapoi în tara si a putut sa le înve (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.