ACUM, DUPĂ DOUĂ MII DE ANI

Oficial al Mitropoliei: cum ne alegem duhovnicul și când putem să nu mai ascultăm de el?

vineri, 17 ianuarie 2025, 03:00
1 MIN
 Oficial al Mitropoliei: cum ne alegem duhovnicul și când putem să nu mai ascultăm de el?

De-a lungul secolelor, în Biserică, pentru a putea umbla „întru înnoirea vieții” (Romani 6, 4), credincioșii au avut nevoie de duhovnici devotați.

Dincolo de condițiile morale și canonice, un duhovnic, pentru a fi consacrat ca atare, trebuie să aibă capacitatea de a relaționa părintește (chiar să aibă „inimă de mamă”, cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul). El trebuie să fie și un foarte bun cunoscător al psihologiei omului de azi, să ofere îndrumare în cele ce țin strict de viața duhovnicească, dar și în alte aspecte care țin de viața credinciosului. Însă el nu poate și nu trebuie să fie niciodată soțul pe care nu îl avem, nu poate înlocui prietenul care ne-a trădat, nu ia locul tatălui care ne-a lipsit în copilărie. Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul. El este, dacă vreți, interfața noastră cu Dumnezeu, pe care ne străduim să-L cunoaștem și de Care ne apropiem inclusiv pe această cale – întărind, astfel, relația personală cu El, cea cultivată mai ales în taina rugăciunii. Dacă un ucenic se atașează de duhovnic mai mult decât de Hristos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relație mai mult decât L-a pus pe Mântuitorul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar dimensiunea umană a relației cu părintele său duhovnicesc, fie se întâmplă ambele (în proporții variabile).

Limitele ascultării de duhovnic sunt, în primul rând, păcatul și erezia. Indiferent de autoritatea unui îndrumător duhovnicesc, de statura lui morală sau de poziția pe care ar avea-o în structurile instituționale ale Bisericii, ucenicul are dreptul să refuze a mai asculta de duhovnicul său când acesta îl îndeamnă a păcătui sau a crede în învățături eterodoxe. Este bine însă ca, într-o astfel de (nedorit) situație, respectivul ucenic să se adreseze superiorilor acelui duhovnic, prezentându-le problema întâmpinată. Asta, pe de o parte, pentru a fi sigur, printr-o eventuală confirmare a unei autorități bisericești, că a sesizat în mod corect acele abateri la duhovnicul său, iar pe de altă parte, pentru a înștiința pe cei care pot lua măsurile adecvate într-o astfel de situație.

Abuzul de autoritate al duhovnicului se poate face și în alte privințe, care nu sunt la fel de grave, dar care sunt nefirești, privite prin prisma rolului pe care un astfel de îndrumător de suflete este chemat să și-l asume înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Spre exemplu, există, uneori, tendința din partea duhovnicului de a controla viața ucenicului în aspecte care nu țin de competența sa directă, cum ar fi a indica acestuia ce facultate să urmeze, cu cine să se căsătorească, cu cine să voteze etc. Sigur că duhovnicul poate aborda cu ucenicul și astfel de subiecte, dar orice povață a sa trebuie să fie făcută doar cu scopul de a orienta pe ucenic din perspectiva mântuirii.

Duhovnicul are un rol foarte important și în dobândirea discernământului duhovnicesc. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înșine, când vom crede mai mult cuvintelor Sale decât stărilor noastre sufletești sau gândurilor proprii, atunci se va milostivi Domnul și ne va face darul acesta minunat care aduce discernerea duhurilor și dreapta socoteală. Duhovnicul este cel în fața căruia ne validăm această lucrare. Prin mărturisirea noastră în Taina Spovedaniei și prin solicitarea de sfat duhovnicesc putem evita înșelarea care pândește pe tot omul (cf. Sfântul Ignatie Briancianinov). Se poate uneori să avem impresia că împlinim voia lui Dumnezeu, tot așa precum cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau despre ei înșiși asta. Să punem însă la încercare această „încredințare” a noastră, bazându-ne nu pe mintea noastră, ci pe cuvântul primit în taina spovedaniei.

A fi duhovnic înseamnă în primul rând a fi părinte duhovnicesc. Dar asta nu exclude, într-o oarecare măsură, calitatea de prieten. Problema e că noțiunea de prietenie, așa cum e înțeleasă mai ales în limbajul lumii de azi, este asociată cu ideea de părtășie cu o altă persoană – inclusiv și în cele mai puțin bune sau chiar în cele ce țin de sfera păcatului. De aceea, reperul aici este cuvântul pe care-l rostește Mântuitorul nostru Iisus Hristos către ucenicii Săi: Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 14-15). În lumina acestor cuvinte, se poate vorbi despre relația duhovnicească și ca despre o relație de prietenie.

Trăim în epoca în care toată lumea vrea să comunice și mai nimeni nu vrea să și asculte. Așa se explică, între altele, și inflația de bloguri, de site-uri personale sau de conturi create pe rețelele de socializare. Nevoia fundamentală a oricărui om, cu atât mai mult a creștinului, este aceea de a fi ascultat. Dar tot atât de important, ba chiar mai important, este să învățăm să ascultăm până ajungem să facem ascultare. De aceea în Biserică este nevoie de duhovnici care să împlinească cele două lucrări: să primească mărturisirea credincioșilor – să știe să asculte, dar care să aibă și capacitatea de a îndruma, de a povățui.

A primi credinciosul la scaunul de spovedanie doar în cele patru mari posturi de peste an – și uneori nici atât! – explică în mare măsură slăbirea conștiinței euharistice și ispita individualismului în rândul enoriașilor din parohii. Fără a avea îndrumători duhovnicești dedicați „cu timp și fără timp” (II Timotei 4, 2), nu se pot închega nuclee comunitare care să devină acel „puțin a luat care dospește toată frământătura” (Galateni 5, 9). Cuvântul rostit în secolul XIX de către Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, este extrem de actual și astăzi: „duhovnicii buni pot schimba fața lumii”. Or, „duhovnicii buni” se formează în timp. Nici nu se inventează, nici nu apar de la sine, peste noapte. Ei trebuie să constituie, poate mai mult decât în alte vremuri, o prioritate în lucrarea de azi a Bisericii. Fără viață duhovnicească, lăcașurile de cult pot ajunge foarte repede doar niște triste repere muzeale pe harta traseelor turistice. Sau poate nici măcar atât, dacă e să ne uităm la miile de lăcașuri de cult din Occident închise, vândute sau chiar demolate din 1990 încoace.

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii