Dulcea victorie a fricii

Frica are parte de etichete negative în analiza politică. Nu e recomandat să folosești acest cuvânt atunci când vrei, spre exemplu, să descrii reacțiile de apărare ale cetățeanului sau ale organismului social în fața unor amenințări directe sau a unor riscuri ceva mai difuze, generate de un om sau de o grupare politică. Mai bine recurgi la construcții ceva mai complexe care să aibă în centru cuvinte precum „apărare” sau „protecție”.

În disputa politică, frica e denunțată frecvent de partizanii schimbării, inclusiv de cei care pledează pentru o schimbare de sistem. Ne amintim că, în disputa pe marginea Brexit-ului, tabăra „ieșirii” a denunțat campania partizanilor rămânerii Marii Britanii în Uniunea Europeană prin sintagma „Proiectul Frică”. Sau că partizanii lui Donald Trump i-au acuzat pe oponenții lor, în 2016 și 2024 (mai puțin în 2020, când Trump candida din postura de președinte) că nu fac altceva decât să propage social teama. Dar aproape întotdeauna există o multitudine de apeluri la frică în bătăliile politice, întrețesute cu cele la acțiune.

Uneori nici măcar nu este nevoie ca o tabără să recurgă la enunțuri ale fricii. Amenințarea venită din cealaltă parte poate fi atât de evidentă încât mecanismele de apărare ale indivizilor (și grupurilor, pentru că alegătorul este influențat de mediul său politic, indiferent dacă o simte sau nu) să nu aibă nevoie de vreun mesaj explicit pentru a se autodeclanșa – dar aceste mesaje vin oricum, spre exemplu dinspre mass-media. Și oamenii decid să participe, înălțându-i politic pe unii și stricând socotelile celorlalți.

Așadar, fără a contesta importanța altor factori, cred că victoria de duminică a domnului Nicușor Dan se datorează într-o măsură copleșitoare fricii. Această frică a fost nu numai perfect justificată, ci a avut meritul de a îndemna la acțiune, nu la resemnare. A reamintit și celor care nu-și mai utilizaseră de mult armele politice asociate calității de cetățean că, uneori, trebuie să lupți. Iar lupta este mai ușor de înțeles (și de purtat) dacă pornești de la adversar, decât de la cel pe care îl susții.

Altfel nu se poate explica, spre exemplu, creșterea fabuloasă a prezenței la vot, în turul secund. În mare măsură, a fost un proces similar cu cel din 2014, care a condus la victoria lui Klaus Iohannis. Cei care s-au hotărât să voteze din nou, după cincisprezece sau douăzeci de ani de pasivitate, au făcut-o nu pentru că între cele două tururi ar fi descoperit calitățile domnului Nicușor Dan, ci mai degrabă pentru că au înțeles proporțiile amenințării. Tot din teamă, cetățeanul din diaspora care s-a rupt acum mult timp de procesul politic din țară poate alege să alimenteze mașina și să conducă o sută de kilometri până la secția de votare. Și tot din frică (de a pierde fondurile europene, de a-și vedea partidul subjugat de AUR sau din alte motive posibile) ar putea un primar sau un șef de organizație PSD care îl detestă sincer pe Nicușor Dan să recomande susținerea lui, în turul secund.

Dar acestea sunt procese la scară redusă. Există multe altele, mai ample. Victoria domnului Dan nu poate fi înțeleasă dacă nu ținem cont de teama legitimă a multor pensionari că statul nu-și va mai putea onora obligațiile față de ei, dacă la putere vin oameni cu idei economice bizare. Sau frica oamenilor care au credite că leul se va deprecia puternic și că vor crește dobânzile. Studenții, între care cei mai mulți erau, oricum, ostili liniei așa-zis suveraniste, au înțeles că în joc sunt șansele lor de a interacționa cu Europa, acum și după absolvire. Tinerii, mai ales, au avut toate motivele să se teamă că un regim Simion – Georgescu ar putea duce la restrângerea autonomiei lor individuale, în sensul ei cel mai cuprinzător. Vorbim, în asemenea cazuri, de sute de mii sau milioane de cetățeni care au fost atrași la urne în primul rând de explicabila și justificata frică.

Evident că intuițiile exprimate mai sus ar putea fi confirmate / infirmate sau calificate de anchete sociale – ar fi important ca sociologii să exploreze mai adânc această dinamică furie versus frică. Este clar că la fel de importantă ar fi și explorarea furiei: cât de mare trebuie să fi fost aceasta pentru ca mulți oameni de bună credință să ignore orice riscuri și să susțină mesajul periculos al lui George Simion și fantasmele lui Călin Georgescu. Dar, pentru a înțelege mobilizarea votului pro-Dan, frica trebuie să fi fost un factor important în depășirea dilemei acțiunii colective („o vor face alții”), a erorii de tip „toți sunt la fel” și, foarte probabil, a sentimentului de neputință civică („ce pot eu să fac?”). Nimic din ceea ce s-a sugerat în acest articol nu trebuie interpretat ca fiind o tentativă de minimalizare a calităților politice ale domnului Nicușor Dan, însă duminica trecută s-a tranșat un nou act dintr-un conflict mult mai amplu și care, nu încape nicio îndoială, va continua.

Publicitate și alte recomandări video