Dumnezeul de la Mancha a dormit pe umarul sau

Desprins parca din Pateric, unde bintuie ascetii si inteleptii cu aura de nisip in jurul fruntii ce incearca sa-si gaseasca in pustiu mintuirea, dar si din ceva mai moderna carte a lui Umberto Eco Numele trandafirului, Cristian Badilita, prin modul sau cu totul insolit a-si asuma existenta, e o pasare rara, un fel de creatura alcatuita deopotriva din singe, solzi, carne si pene, dar si din litere de foc, ce se tiraste greoi pe uscat, inoata prin aer si zboara arzind in adincuri, cautindu-si cu obstinatie singuratatea si implinirea. Scrisa in mare parte in "chilia sa", ridicata in mijlocul unei livezi cu "multe poame", un mic Eden terestru, asezat undeva in apropierea Manastirii Argesului, Falsul tratat de teologie poetica intitulat cum nu se poate mai frumos Dumnezeul de la Mancha doarme cu timpla crapata pe umarul meu, e un fel de Jurnal al fericirii, unde se implesc, cind armonios, cind nelinistit, spiritul unui avva Antonie, a lui avva Ghelasie, a lui Grigorie Teologul, cel al lui Zenon si al tututor parintilor pustiului, cu spiritul lui Pascal, al lui Descartes, al lui Jonh Perse, Paul Claudel si Saint-Exuperi (citeodata patrunde in tesatura si duhul lui Kahlil Gibran, cel din Profetul), pentru a alcatui o fringhie aeriana, o adevarata scara a lui Iacob menita sa-l urce pe autor la cer si sa-l coboare pe Dumnezeul de la Manca, pret de o clipa, pe pamint. El scrie ca si cum "ar arunca de dimneata pina seara" pietre sau lentile slefuite de nebuni si intelepti in oglinda "celeilalte lumi", cu scopul de a ne lasa sa contemplam "vesnicia" si "nimicul" printre cioburile sparte ale lui "aici" si "acum".

Scriind Falsul tratat, autorul se simte atit de viu, incit are senzatia ca, daca s-ar stinge, universul intreg s-ar stinge odata cu el si lucrurile toate s-ar acoperi cu o pojghita subtire de cenusa. Constiinta fragilitatii si a nimicniciei sale ii releva, totodata, puterea si maretia existentei. De aceea el se agata cu toata puterea de "fringhiile vazduhlui", pentru a-si anihila o parte din slabiciunile trupului si a-si invinge teama de moarte. "Sint un nimic, dar sint viu – clameaza el, lasind in urma un sir de puncte de suspensie, ce s-ar traduce prin: "Dar Tu ce esti, Doamne, ce umpli nimicul numit eu si ce s-ar alege din orbitoarea-ti frumusete daca n-am fi noi?!".

Citind la ceas de seara Patericul ("imprejur nici o palma de loc drept, numai vale si deal, numai cuta adinca si crestatura", "la cinci mii de metri inaltime, trece o musca gigantica si solitara", ca un inger travestit intr-un demon al Domnului), poetul asteapta ploaia binecuvintata care sa stinga uscaciunea invataturilor desarte pe care si le-a insusit spiritul sau. Totodata, el se inchipuie inaintind cu arca lui Noe prin desert, inconjurat de toate creaturile lumii de aici si de dincolo. Pentru el, "tacerea e cuvintul cel mai sigur si desavirsit", aceasta deorece inlauntrul sau se afla "umbra sfintei treimi", ca un izvor tamaduitor al lumilor ce iau fiinta. "Am aparut pe lumea aceasta ca un heruvim orb – spune Cristian Badilita – si am sa dispar ca un pitigoi cu aripile taiate…".

In orice moment, confruntarea cu ingerul (cu propriul sau eu?) devine extrem de dureroasa: "Te privesc cum stai in genunchi in fata mea si te rogi cu pleoapele smulse". Fiindca omul nu poate vietui fara pacat, sacrificiul sau e zadarnic. "De ucis tot am sa te ucid", scrie poetul – "si totusi, cit de frumos stii sa te rogi asa, cu pleopele arse si palmele brusc infrunzite". "Aburul tau imi va incercui fruntea la amiaza…".

Retras in foisorul din livada din Valea Iasului (sat situat intre Curtea de Arges si Cimpulung Muscel), "cu bratele rastignite" pe o foaie alba de hirtie, poetul priveste cum "oamenii urca si coboara" din bezna in lumina, disparind si aparind din nou "la suprafata lumii" ce are o configuratie geometrica – deal, vale, deal, sinus, cosinus, sinus – asemenea "valurilor marii", oscilind la unison cu intregul cosmos.

Dumnezeul de la Mancha al lui Cristian Badilita e un Dumnezeu ce duce permanent un razboi mondial cu sine insusi, de aceea are capul spart si timplele crapate. Prin gaurile coifului sau, confectionat dintr-un lighean de barbierit, "circula ingeri si priveghetori in permisie", cu epoleti si insigne ascunse sub aripi. El e Dumnezeul copiilor din alta lume, un amestec sublim de Iov, rege Lear si Miskin, maret in toata nebunia sa.

Vorbind despre sine, autorul Falsului tratat se defineste a fi drept "un calugar itinerant", un vagabond stahanovist ce cara pretutindeni cu el o traista de Biblii in spinare, locuind, pe rind, in mai multe tari, pe care incepe sa le deteste "dupa trei-patru luni de zile". Averea sa imobiliara consta "intr-o mina de prieteni si cele doua livezi", cu hieroglife ingropate sub radacinile pomilor. La cei 38 de ani ai sai, nu-i arde nici o rana pe timpla, doar un omoplat, cel din dreptul inimii, a devenit mai rece si s-a acoperit de muschi. Stind intins in cerdac, poetul isi pune legitima intrebare: "Cui apartine pielea aceasta fecundata de soare?". Facind o introspectie a propriei existente, Cristian Badilita conchide: "Toata viata n-am facut decit sa trec dintr-o camasa de forta in alta…" si tot el spune, referindu-se la propria-i biografie: "Cartile n-au intrebuintare, bibliotecile pot arde linistite" in pustiu, ca girafa lui Dali, aceasta deoarece, "aici, in mijlocul naturii, viata a devenit o opera de arta…".

Plimbindu-se prin gradina Edenului sau parasit din Valea Iasului, el descopera la fiecare pas semnele creatiei divine, mici bijuterii vii, rispite printre ierburi si pietre: "pe treptele ce duc spre foisor – un pui de melc, piele maronie, cu puzederie de modele abstracte… Goliciune pura, cochilia de pe spate n-a incoltit inca". Gelatinoasa si totodata gingasa carne in miscare il face sa exclame: "cum se stie, natura a inventat dintodeuna cubismul…". La ce bun, deci, Picasso, odata ce fiecare frunza e ca un vitraliu postmodernist si fiecare fir de iarba ca un palimpsest?!

Nascut la sfirsitul anilor saizeci in pasnicul si prafuitul tirg al Savenilor, Cristian Badilita s-a impus mai intii ca poet, apoi ca eseist si patrolog. A obtinut titlul stiintific de doctor in istoria crestinismului timpuriu la Universitatea Paris IV-Sorbona, cu o teza avind drept tema metamorfozele lui Anticrist. Stapinind in amanuntime citeva limbi, printre care greaca veche, latina si ebraica, el a tradus si a ingrijit nenumarate antologii si editii, incepind, sa zicem, cu Miturile lui Platon, Evangheliile apocrife si incheind cu Apocalipsa lui Ioan si Patericul. La cei nici patruzeci de ani, e un erudit, o autoritate in domeniu.

Titlul cartii sale Dumnezeul de la Mancha doarme cu timpla sparta pe umarul meu nu e unul ales la intimplare. El e o aschie cazuta dintr-un autoportret mai amplu, risipit in jurnale, carti de poezii si eseuri. Cristian Badilita e un spirit entuziast, nestapinit. Un Don Quijote pregatit oricind sa infrunte morile de vint ale vietii noastre culturale si politice (sint niste uriasi pe acolo), dupa cum e gata sa-si dea viata pentru a descifra misterele zagazuite in manuscrisele nedescifrate de la Marea Moarta sau in deserturile ce inconjoara lumea noastra sau celelalte lumi

Publicitate și alte recomandări video