După 12 ani…

Am fost 35 de ani împreună şi iată, au trecut 12 ani de la ultima ta respirare.

Cine are urechi… Întâmplarea a făcut ca, în toamna lui ’67, să ajung în blocul turn de lângă gara Nicolina, invitat fiind de Nicu şi Nuţi, în garsoniera lor. Pe cei doi nevăzători îi cunoşteam de la cenaclu, Nicu având ceva veleităţi literare. Îi întâlnisem pe holurile Universităţii, erau mereu conduşi de colegi la cursuri, la seminarii, dar câteodată îi descopeam la câte un colţ de stradă, aşteptând, până când cineva binevoitor le ghida traversarea. Pe atunci nu ştiam mai nimic despre orbi. Mult mai târziu am citit – ai citit şi tu – Ernesto Sabato, Despre eroi şi morminte, cu acea formidabilă Dare de seamă despre orbi. Eram timorat în prezenţa lor, nu ştiam ce să spun. Cu un nevăzător jucasem şah, la Casa Studenţilor, şi mă bătuse de fiecare dată. Pe ei şi pe alţii îi admiram pentru memoria lor prodigioasă, pentru simţul de orientare, pentru modul cum se descurcau singuri. La Nicu şi Nuţi era o atmosferă literar-studenţească, destinsă, unde eu, într-un fel, îmi prelungeam studenţia… Cei doi citeau în Braille, cu vârful degetelor, nişte cărţi de dimensiuni uriaşe, care, în realitate, erau de dimensiuni modice (Mara, Baltagul, Amintiri din copilărie), dar scrierea Braille le supradimensiona. Cursurile, lucrările de seminar, alte cărţi necesare le erau citite de colegi, îndeosebi de colege, care se rânduiau, astfel încât la ei era un du-te-vino continuu.

Într-o zi ai apărut tu. Erai o timidă şi nici eu nu eram un îndrăzneţ. Mai târziu, mi-ai povestit cum l-ai pus la punct pe un fotbalist, care te cunoştea de la Moreni şi care a crezut că, acum, când devenise vedetăla ”Poli”, filoloaga o să se-arunce din prima în braţele lui. – A încercat mai apoi să mă ia cu duhul blândeţii, dar n-a ţinut. – Dar eu, eu cum te-am cucerit? Ce ţi-a plăcut la mine? – Dacă vrei să ştii, mi-au plăcut urechile tale… – Urechi de măgar? Sau de purceluş? – Când aşa, când aşa…  

M-am îndrăgostit până peste urechi, fie ale cui animal or fi fost. La început părea că nu s-a întâmplat nimic, doar că am sporit frecvenţa vizitelor în blocul-turn. Colegele tale s-au cam prins şi, cum apăream noi, căutau un pretext ca să plece… N-am citit toată viaţa, cu voce tare, atât de mult ca în acea perioadă. Eram, amândoi, furaţi şi totul mergea, vijelios (dar şi armonios) înspre fireasca noastră comuniune.

Domnişoară, nu vă urcaţi! De Anul Nou, fratele Mitică şi cumnata Zica, ne-au învitat la ei, la Suceava. Veniţi neapărat. Sărbătorim 10 ani de la căsătorie. Bine-nţeles că am fost, amândoi, entuziasmaţi. Era prima noastră călătorie împreună. Plecarea am fixat-o pe 31 decembrie, cu acceleratul de 5,30. Ne-am dat întâlnire în gară, eu locuind la gazdă, tu – la cămin. Am ajuns primul, m-am urcat în tren şi abia aşteptam să apari. Când deschideam, când închideam geamul. Era ger, şi zăpadă din belşug, totul sclipea ca de sărbătoare. Mai erau 5 minute până la plecarea trenului, şi tu nu apăreai. Mai erau 4; 3; 2, un minut – şi s-a dat semnalul, locomotiva a fluierat, trenul s-a pus în mişcare. Atunci ai apărut pe peron, te uitai, dezorientată, în toate părţile, te-am strigat şi-ai început să alergi. Ai ajuns până la scara ultimului vagon, ai vrut să urci, dar trenul deja prindea viteză. Nu te urca, domnişoară, nu te urca! Strigau toţi la tine, speriaţi de ceea ce ar fi putut să se întâmple. Te-ai oprit, mi-ai făcut semne cu mâna. Şi eu, până când trenul a luat curba… După plecare a rămas haloul./ Gara aleargă, trenul să îl prindă./ Şi se mai vede mâna ta tăiată,/ şi se mai vede buza ta strivită./ Pe geamuri curge părul tău lunatic,/ îţi cade pleoapa peste semafoare./ Brusc mă întorc, oraşul se îneacă/ în falduri lunecoase de ninsoare. (Dintr-o Nocturnă)

… Ai venit cu alt tren, seara, într-un oraş plin de urători şi de mascaţi. Te-am aşteptat în gară, o întreagă delegaţie. Erai prinţesa rătăcită. Şi recuperată. Am alergat tot drumul, îmi dădeam seama c-o să pierd trenul, dar bine c-am ajuns în gară, că m-ai văzut… Atfel, te-ai fi gândit că m-am răzgândit să merg cu tine, că ţi-am dat plasă…Şi chiar la asta mă gândisem în acele minute insuportabile.

Ploaia aduce noroc. … Am întârziat la Starea Civilă, acesta fiind semnalul unor întârzieri ce vor deveni… cronice. Eram în răspăr cu directorul de la Radio Iași, nu mai știu pentru ce. Ca să mă pedepsească, nu mi-a dat voie să mă… căsătoresc, decât în ultima clipă! Și mai și: le-a intrzis colegilor mei din Radio să vină la ceremonie. Așa încât, în fotografia alb-negru, pe care o privesc acum, suntem 12 persoane (ca într-o piesă de Pirandello), fără a mai socoti și ofițerul stării civile. Suntem îmbrăcați cât se putea de festiv: tu porți o bluză albă, cu mânecă scurtă, fustă neagră un pic deasupra genunchilor, pantofi albi; eu – un costum gri, de 240 de lei (cel mai ieftin, la vremea aceea), cumpărat cu o zi înainte. N-aveai rochie de mireasă, nici eu – papion. Și ce dacă?

Când am ieșit de la Starea Civilă, ploua torențial. Ploaia aduce noroc!, ne încurajau amicii… Masa și felicitările au avut loc într-un apartament de pe malul Bahluiului, la niște prieteni de-ai lui frate-miu. Împreună cu gazdele, eram șase persoane. Seara, pe la 11, noi am plecat în… călătorie de nuntă, cu tramvaiul, până la cămăruța noastră din strada Cujbă, unde stăteam cu chirie.

Nu ne-a plouat toată viața, ploaia ne-a adus noroc. Norocul de-a fi împreună.

Lapte alb. Era prima vizită a ta la Iacobeni, pe valea Jijiei, 100 de km. de la Iaşi, cu trenul. Aveai emoţii. Fată de oraş (născută, crescută la Moreni şi, mai apoi, la Tecuci), nu prea ştiai cum e viaţa la ţară… În gara Dîngeni ne-a aşteptat un flăcău, cu doi cai albi, şi hamuri bune/ şi-o căruţă ca să sune... Până-n sat – vreo 5 km. – flăcăul, ca se dea viteaz, a ţinut caii tropa-trop, tropa-trop,/când la trap, când la galop. Şi hopa-hop, pe şuşaua (sublimă, vorba regretatului Corneliu Popel), plină de gropi, spre Iacobeni. Învăluiţi într-un nor de colb (natal, pentru mine), cu organele interne zdruncinate, am intrat, triumfali, pe poarta casei părinteşti… Unde, desigur, ne-am ocupat locul de onoare… Toţi te iubeau, şi tu îi învăluiai pe toţi cu tandreţea ta ataşantă… Doar că, peste câteva zile, s-a ivit o nedumerire: s-a observat că aleasa mea, profa de franceză, nu mănâncă lapte dulce!… Iar la Iacobeni (ca-n orice sat românesc) laptele era sine qua non… Mi s-a sugerat să te tatonez: ce ai, de ce nu-ți place laptele?! După multe ezitări (eram cu toţii la micul dejun) te-ai mărturisit: Ştiţi, eu nu mănânc lapte alb… N-am mâncat niciodată… În cele vreo zece luni de când ne unisem destinele nu observasem acest amănunt.  – Cum adică, lapte alb? Dar ce fel de lapte mănânci? – Eu am mâncat dintotdeauna doar lapte cafeniu. Cu cacao… A fost o cascadă de râs, te-am îmbrăţişat-o, te-am sărutat… Asta era, deci… Şi noi, care crezusem că laptele are ceva… Pe urmă, a venit şi explicaţia: bunicii de la Moreni, nu-ți dăduseră decât lapte cu cacao. Te-ai obişnuit aşa, iar mai apoi nimeni n-a mai avut grijă să-ți schimbe tabietul. Mi-am asumat eu misia. Şi, cât am stat la Iacobeni, în acea vară, ai devenit o avidă băutoare de lapte. Alb…   

Săndăluțele. …Purtai nişte săndăluţe unicat, cu motive artizanale. Îți erau tare dragi. Şi mie. După vreun an, li se tociseră flecurile, şi le-a dus la un cizmar (pe strada Sf. Spiridon), să le repare. Cizmarul le-a luat, le-a admirat şi ți-a spus să vii peste vreo două ore. Când ai revenit, sandalele nu mai erau, dispăruseră. Cizmarul – şi l-am crezut – s-a jurat pe toţi sfinţii, inclusiv pe Sf. Spiridon (ocrotitorul oropsiţilor) – c-au fost furate. Le reparase şi le pusese în vitrină, să le admire şi alţii, că erau ochioase. Dar nebăgarea lui de seamă şi iuţeala de mână a cuiva… În vara următoare, plimbându-te pe Lăpuşneanu, ai văzut – și nu-ți venea a crede – nişte picioare care purtau sandalele, sandalele tale! Cu îndrăzneala timidei (cum îți era feleşagul), ai abordat-o pe tipă (evident, hoaţa): Astea sunt sandalele mele! Aia, doar un pic s-a pierdut cu firea, după care a contraatacat: Vezi-ţi de treabă, cucoană! Ce, numai un câine e scurt de coadă?! La capătul străzii, ai oprit un miliţian, i-ai spus repede povestea, arătându-i-o pe hoaţă, dar miliţianul nu s-a băgat: N-avem dovezi, tovarăşa… Şi uite-aşa, duse au fost minunatele săndăluţe…

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist   

Publicitate și alte recomandări video