După alegeri (IV) – opozițiile din Parlamentul European

În textul publicat ieri, am oferit câteva idei despre semnificația alegerilor europarlamentare de la 9 iunie și am început trecerea în revistă a poziției diferitelor grupuri politice în ecuația de putere de la Bruxelles și Strasbourg. Totuși, este important să ținem cont de faptul că reprezentarea rezultată din alegeri va fi modificată în urma negocierilor politice.

În acest moment, există câteva partide semnificative despre a căror viitoare afiliere nu se știe nimic sigur: Mișcarea 5 Stele (Italia), interesată de grupul „Verzii – Alianța Liberă Europeană (ALE)”; SMER-SD, a premierului slovac Robert Fico, suspendată din grupul socialist; Fidesz, partidul domnului Viktor Orbán, care ar putea face pasul către grupul „Identitate și Democrație” (ID); Alternativa pentru Germania (AfD), de extrema dreaptă, exclus din ID la inițiativa doamnei Marine Le Pen; și, în fine, Alianța Sahra Wagenknecht (ASW), creația noului star al stângii radicale germane.

Se vorbește, în acest moment, despre cel puțin două încercări de a crea grupuri noi – ambele vizând extremele spectrului politic și – foarte semnificativ – ambele având în nucleu formațiuni germane. ASW ar dori să constituie o structură de stânga care să încorporeze teme național-populiste și anti-imigrație, diferențiindu-se de grupul tradițional „Stânga în Parlamentul European”, dominat de Franța Nesupusă a lui Jean-Luc Mélenchon. La cealaltă extremă, se pare că AfD încearcă să formeze un grup separat, alături de alte partide naționaliste, anti-integrare și, foarte probabil, pro-ruse – se vorbește, în acest context, despre „Vazrazhdane” („Renașterea” sau „Reînvierea”) din Bulgaria, de Partidul Național Slovac și de extrema dreaptă poloneză, „Confederația”. Dar, după cum se știe, formarea unui grup în PE necesită participarea unor partide din cel puțin șapte state-membre (un sfert din numărul total), astfel că nu există garanții că aceste eforturi se vor concretiza.

Revenind la situația familiilor politice deja consacrate, după ce în textul de ieri am discutat succint despre starea de spirit din interiorul celor trei entități ce încearcă să formeze coaliția „guvernamentală” (PPE – popularii; S&D – socialiștii; și centriștii din Renew Europe), trecem la grupurile ținute în afara acesteia. În zona de centru-stânga, avem o scădere semnificativă pentru grupul „Verzii-ALE”, o combinație progresistă între ecologiști și mici formațiuni reprezentând interese ale regiunilor sau minorităților etnolingvistice. Evident că acest rezultat este explicabil, în mare măsură, prin reacțiile negative la așa-numitul Green Deal, „pactul verde” pe care mulți alegători îl văd astăzi ca fiind prea ambițios (în timp ce ecologiștii l-au considerat, din start, prea timid). În condițiile în care dinspre creștin-democrații germani, spre exemplu, se aud solicitări insistente de a se încetini ritmul tranziției verzi, este greu de crezut că se va putea ajunge la un acord care să determine acest grup să sprijine în parlament o Comisie dominată de populari. Cât despre extrema stângă – grupul intitulat „Stânga în Parlamentul European” – ea se pregătește pentru o nouă legislatură în opoziție față de (aproape) tot ce va propune noua Comisie. În concluzie, s-ar putea spune că aceste două grupuri, ca entități, nu vor avea o influență semnificativă asupra procesului decizional din UE; totuși, nu trebuie ignorată prezența unor formațiuni componente ale celor două grupuri în diverse coaliții guvernamentale de la nivel național, ceea ce le permite să-și facă auzită vocea în Consiliu și, în sens mai larg, în UE: spre exemplu, Verzii reprezintă un element-cheie în executivul german, iar cel spaniol include reprezentanți ai stângii radicale.

Această observație se aplică, în și mai mare măsură, grupului situat imediat la dreapta prezumtivei coaliții ce va dirija UE: este vorba de Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR), învingător în „competiția” (indirectă, desigur) pentru locul trei în ierarhia provizorie din PE. Componența sa și istoricul anumitor formațiuni-membre îi fac pe socialiști și pe centriștii din Renew Europe să refuze orice colaborare cu ECR, chiar dacă în rândul popularilor există o tot mai mare deschidere. Dar, pe de altă parte, la vârful Uniunii acționează premierul italian Giorgia Meloni și omologul său ceh, Petr Fiala, iar alte câteva partide componente ale grupului fac parte din coaliții guvernamentale. Sub o formă sau alta, influența sporită a acestei familii politice va ajunge să se exercite în plan european. O condiție ar fi aceea ca doamna Meloni, ajutată și de aliații săi polonezi, să reușească menținerea solidarității pro-Ucraina a tuturor partidelor componente (ceea ce, din câte se pare, va fi o încercare destul de grea). Dar, în esență, aici poate fi găsită o importantă linie de demarcație între ECR și grupul „Identitate și Democrație” (ID), cealaltă familie a dreptei dure. Ar fi de așteptat ca accesul la putere sau apropierea de guvernare pe plan național – este cazul formațiunilor membre ID din Țările de Jos, respectiv Franța și Austria – să ducă la schimbări interesante în stilul de manifestare al acestor formațiuni. Dar, cel mai probabil, acțiunea populiștilor de dreapta în Parlamentul European va rămâne relativ dezorganizată și, în ciuda temerilor larg răspândite, marginală. Efectele ascensiunii acestor forțe politice se vor resimți mai puternic în cadrul Consiliului, unde sunt reprezentate guvernele naționale.

Publicitate și alte recomandări video