„După ce am finalizat primul manuscris, am plâns două ore”. Un incitant interviu cu o poetă ieşeană din „noul val”

A debutat în 2021 cu volumul „Părul de pisică”, la editura Casa de Pariuri Literare, însă parcursul său poetic începe cu mult înainte şi continuă într-un mod fascinant. Acest drum include o varietate de subiecte, de la temeri, revoluţii literare, la rolul femeii în poezie. Toate îmbinându-se armonios în textele senzoriale ale Elenei. Iar acest interviu promite să le abordeze pe săturate.

– În orice descriere pe care am citit-o despre tine este menţionat faptul că ai fost membră a proiectului Cozy Poetry Night. Un proiect care a promovat timp de câţiva ani poezia performativă. Tu ai făcut parte din echipa care a dat naştere acestuia?

– E mult spus echipa care a dat naştere, că practic a fost o singură persoană care s-a ocupat de crearea acestuia, dar eram acolo la începuturi. Este vorba de Lorena Enache, ea a iniţiat proiectul. În primă fază se numea complet diferit – „Posibil să fie poezie” dacă îmi amintesc bine şi se întâmpla la Retro Café. Totuşi, proiectul Cozy Poetry Night a început în 2018, la Acaju-ul vechi. Eram acolo când s-a înfiinţat, la primul eveniment, fiind şi prima dată când am citit, vreodată, poeziile mele. Până atunci mai citisem doar poemele Lorenei.

– O cunoşteai pe Lorena dinainte?

Eu practic aşa am început să scriu poezii, prin Lorena. Noi ne-am cunoscut undeva prin 2016, după ce am terminat eu liceul. În vara respectivă am lucrat la ziar, în Vaslui. Ziar care avea şi revistă culturală, iar directorul revistei s-a dus în Bârlad la biblioteca Stroe S. Belloescu unde era ceva competiţie de poezie. Acolo a citit Lorena şi l-a impresionat. Apoi, când a revenit la ziar mi-a zis: „contacteaz-o pe fata asta că scrie foarte mişto” şi practic, atunci am început noi să vorbim, iar când am ajuns în Iaşi la facultate ne-am împrietenit.

La „Zilele poeziei la C\rture[ti” (Surs\: Arhiv\ personal\). In dreapta, volumul de poezie al Elenei Simion (Surs\: Casa de Pariuri Literare)

Pe atunci eu mă axam pe proză scurtă şi am avut un pariu în care mi-a spus că poezia e mult mai greu de scris decât proza. Bineînţeles, credeam că nu-i adevărat, doar e atâta conţinut, suflet, pasiune. But she was right (n.r. dar avea dreptate). Atunci noi cunoşteam un Iaşi fără evenimente de poezie şi nici nu erau poeţi foarte mulţi.

Eu nu cred că ştiu să-mi recit poeziile ca pe o reţetă

– Având în vedere experienţa în această sferă, ce înseamnă, pentru tine, performance în poezie?

– 2019 a fost cel mai prolific an pentru poezie, din punctul meu de vedere, pentru ce a însemnat Cozy şi performance în poezie, deoarece era înainte de pandemie şi am mers cu proiectul prin toată ţara, peste tot unde se putea aduce poezie. Aşa am început noi să ne dăm seama ce înseamnă performance, pentru că nu exista acest concept înainte. S-a început foarte timid, mai întâi prin felul în care livram textele, să nu mai citim ca pe o reţetă de chec, ajungând să se extindă până în punctul în care s-a produs sincretismul dintre poezie şi muzică. Adică aveai melodii pe fundalul cărora îţi livrai poemul. În primă fază muzica era lucrată de un DJ care ne făcea beat-urile, dar am avut şi cu band live în spate.

– La primul search pe Google, Elena Simion apare ca poet la editura Casa de Pariuri Literare cu volumul „Părul de pisică”. Cum ai ajuns, de la poetă nedebutantă, să colaborezi cu această editură?

– A fost o experienţă foarte ciudată. Era 2020, anul în care s-a întâmplat pandemia, în care mi-a murit bunicul, atunci era stare de urgenţă şi n-am ajuns la înmormântare. Mi-am şi schimbat jobul în acea perioadă, deci pe plan personal s-au întâmplat foarte multe lucruri şi mă simţeam goală pe interior. Nici măcar nu ştiam să pun punctul pe „i”, să ating cu degetele, să spun „asta este, de asta sunt aşa”. Simţeam că îmi lipseşte ceva, iar colega mea de apartament mi-a sugerat să-mi pun poemele într-un manuscris şi să încerc să public. Aşa am început să lucrez pentru el câteva luni, după care au mai venit alte câteva săptămâni în care plimbam manuscrisul pest tot, neştiind ce titlu să-i pun, because i am bad at names (n.r. pentru că nu mă pricep la titluri). În acelaşi timp, căutam o editură, pentru că atunci când vrei să publici, faci un research foarte extins la editurile care publică poezie. Vrei să te identifici cu valorile lor, nu vrei să publici la o editură care nu are nici măcar o carte cumpărată. La acel moment s-a implementat proiectul ăsta la Casa de Pariuri Literare în care se punea audiobook. Practic, dacă deschizi volumul la ultima pagină, ai un cod QR şi mă poţi auzi pe mine spunând poeziile. Acesta a fost the selling point (n.r. punctul de vânzare) pentru mine. Dat fiind faptul că poemele au fost scrise pentru performance şi ar fi cam ciudat să le citeşti fără să mă auzi măcar o dată.

Pe mine m-a ajutat foarte mult din nou, Cozy. E foarte greu să vorbesc cu oameni care abia au început să scrie poezie despre cum să debutezi, pentru că am avut foarte mare avantajul de a mă plimba prin ţară, de a deveni cât de cât cunoscută înainte să public şi deja ştiam oameni, printre care şi editorul. Aşa am trimis e-mail cu manuscrisul, au fost receptivi, am semnat contractul, am băut o şampanie şi ne-am bucurat.

– Dacă tot ziceai că nu te pricepi la titluri, totuşi, de ce „Părul de pisică”?

– E o poveste foarte interesantă. Iniţial titlul era mult mai lung: „Părul de pisică adunat pe encefal”, însă l-am redus la cel actual. Voiam să am acest element de pisică, neapărat. Pentru că la mine la ţară, un sat foarte, foarte ocult, există acest crez că dacă te doare ceva şi ai o pisică, aceasta simte durerea şi o să vină să stea pe locul cu pricina, absorbând toată durerea. Astfel, te lasă pur şi curat. Asta voiam să facă volumul meu: să ia toate frustrările, supărările, orice sentiment şi să te transpună cumva într-o zonă mai fericită a vieţii tale.

Am trăit deodată toată paleta emoţiilor prin care am trecut vreodată

– Te mai identifici cu fiecare poezie din volumul tău?

– Da şi nu. Poeziile reprezintă până la urmă o anumită perioadă din viaţă. Toate imaginile respective îmi aduc aminte de anumite lucruri prin care am trecut. Spre exemplu, după ce am finalizat manuscrisul, cred că am plâns două ore. Îl recitisem şi a fost boom-ul ăsta, toată paleta emoţiilor prin care am trecut vreodată. Pe lângă asta aveam şi un playlist, pentru că tind să scriu pe muzică, să-mi fie mai uşor atunci când fac performance, să asociez cu un sunet. Un moment foarte amuzant a fost că plângeam pe „Aşa sunt zilele mele” de Adrian Minune, am şi un poem scris pe piesa asta. Deci da, mă identific în continuare ca fiind suma a tuturor evenimentelor care m-au făcut să scriu, însă nu şi cu stilul de atunci.

– Ştiu ca ai abordat foarte mult subiectul societăţii patriarhale şi cum afectează aceasta viaţa femeii, crezi ca s-a schimbat cumva lumea de atunci?

– Lumea nu s-a schimbat, absolut deloc. Mi-am dat seama că, cu cât cresc mai mult, cu atât mă lovesc şi mai tare de zidurile astea şi conştientizez că am fost foarte blândă în poemele alea, în ceea ce priveşte patriarhatul, cum este femeia în societate şi, mai ales, cum este femeia în poezie, which is worse (n.r. care e mai rău). Iar lucrurile se mişcă prea încet.

– Atunci te limitai într-o oarecare măsură?

– Nu. Asta m-a bucurat tot timpul în poezie şi în felul în care reuşesc să scriu: că nu m-am limitat niciodată. Am spus tot ce am vrut să spun, chiar dacă ştiam că o să-mi iasă volumul şi o să-l citească părinţii mei. O să vadă că am folosit cuvinte naşpa, înjurături, că am vorbit de orgasm, despre sex. Mă gândeam la reacţia lor şi în acelaşi timp, nu mă interesa. Erau lucrurile despre care voiam să discut atunci şi niciodată nu m-am ascuns de ceea ce trăiesc. De exemplu, în momentul de faţă scriu foarte mult despre sănătatea mentală şi mi se pare că nu suficientă lume vorbeşte despre acest subiect.

– Ai menţionat într-un interviu că poezia nu e o terapie pentru tine, spre deosebire de alţi multi poeţi care afirmă contrariul, de ce consideri astfel?

– Mi se pare că terapia te vindecă, te ajută să-ţi pui întrebări. Eu am şi făcut terapie foarte mulţi ani în viaţă, în continuare fac. E un proces mult mai complex decât tu scriind nişte texte. Terapia în sine te ajută să observi nişte lucruri, care te înfurie, de exemplu, care m-au înfuriat

pe mine atunci. Eu scriind textele respective, nu m-a ajutat să scap de acel sentiment. A fost doar, cum am şi zis, un prieten care te ascultă, care n-are nimic altceva de făcut.

– De ceva timp eşti invitată la diverse evenimente, de la seri de poezie, open mic-uri, până la festivaluri internaţionale, cum ar fi FILIT. Cum reacţionezi la această recunoaştere pentru parcursul tău poetic?

– Mă bucură foarte mult, nu m-aş fi aşteptat la asta. Dacă m-aş întoarce în 2018 şi aş şti ce urmează să se întâmple pentru mine, cum ar fi să fiu invitată în tabere, să-mi dau seama că există interes în direcţia asta, m-aş speria foarte tare. M-aş simţi mică şi nepregătită pentru lucrurile astea. Însă, acum mă bucură. Din nou, mă focusez pe faptul că sunt o femeie în poezie şi vreau să mă impun, să exist pe scena asta, pentru a exista şi alte femei după mine.

S-a întâmplat o revoluţie în poezie în momentul în care au venit anii 2000

– Din ce am observat, generaţia mea scrie din ce în ce mai mult şi mai bine, deşi poezia contemporană e extrem de diversă şi subiectivă. Tu cum percepi direcţia în care se îndreaptă aceasta?

– Pe mine mă şochează foarte mult când aud de poeţi noi şi mult mai tineri decât mine. Mi se pare că viitorul arată bine. Noi am venit, iar când zic „noi” mă refer la generaţia mea, Lucian Brad, Claudiu Ioan Maftei, Lorena Enache după douămiişti şi nu aveam atât de multă poezie la dispoziţie pe care s-o revoluţionăm. Se întâmplă lucruri foarte mişto, acum poezia are extrem de multe elemente, idei, concepte. Nu mai este pur şi simplu despre cuvinte şi despre anumite imagini.

– Care sunt poeţii români pe care îi admiri?

– Radu Niţescu, Vlad Moldovan, Alex Văsieş, Cosmina Moroşan, Cătălina Stanislav. Sunt foarte, foarte mulţi şi nu le-aş face dreptate numai celor pe care i-am menţionat. Atât douămiişti, cât şi postdouămiişti.

Totuşi ei, pentru că deja s-a întâmplat o revoluţie în poezie în momentul în care au venit anii 2000. A fost zona aia gri, de postcomunism în care s-au adunat foarte multe frustrări şi lumea nu mai voia să scrie ode către dictatură sau Ceauşescu. Lumea începea să cunoască libertatea, oamenii îşi dădeau seama că we can fill things (n.r. putem umple goluri) prin a vorbi despre problemele generaţiei, lucru care nu se întâmplase până atunci. Deci din acest motiv, practic aşa vezi cum poţi schimba ceva, citind poemele cuiva care a dus lucrurile deja în direcţia în care te afli şi poţi să continui.

– În final, ce sfaturi ai pentru persoanele care abia încep să scrie?

– Să citească, foarte mult. În momentul în care vrei să scrii poezie, primul lucru pe care ai tendinţa să-l faci e să te duci în zona clasică, stil Eminescu. That can be nice (n.r. poate fi bine), însă dacă nu te documentezi poţi să cazi în foarte multe clişee. Nu spun că e rău neapărat, doar că aceste lucruri s-au făcut deja, iar când scrii poezie vrei să aduci ceva nou, ceva din tine. Nu e greşit să nu ai originalitatea durerii tale, spun doar că poţi să creezi imagini pe care alţii nu le-au făcut.

Publicitate și alte recomandări video