
Scriam săptămâna trecută că generalizarea producţiei prin intermediul imprimantelor 3D va schimba fundamental dinamicile de dezvoltare. În teoriile clasice ale dezvoltării ni se spune, pe bună dreptate, că geografia contează. Dacă un stat este înconjurat de state subdezvoltate şi distanţa faţă de statele dezvoltate este mare, statului respectiv îi va fi foarte greu – la limită imposibil – să creeze o economie dezvoltată, din simplul motiv că rutele dintre el şi statele dezvoltate sunt lungi, dificile şi costisitoare, aşa încât nu pot fi folosite pentru un schimb semnificativ şi constant de bunuri şi servicii între cele două părţi.
Acesta este unul dintre principalele motive (dar, fără îndoială, nu şi singurul) pentru care statele din Africa subsahariană (sau din Asia Centrală) sunt subdezvoltate, sau cel mult mediu dezvoltate. Chiar dacă pieţele respective ar fi deschise, chiar dacă liderii politici locali ar fi cu toţii în favoarea libertăţii economice şi a comerţului liber (ceea ce, de multe ori, nu este nici pe departe cazul), distanţa foarte mare dintre respectivele ţări şi centrele lumii dezvoltate, şi infrastructura precară (şi uneori chiar nesigură) de transport, fac ca interacţiunile comerciale susţinute între statul respectiv şi lumea dezvoltată să fie în bună măsură prohibitive.
Pentru orice lider care îşi doreşte dezvoltarea economică a ţării sale, geografia poate fi un blestem – un handicap extrem de dificil de depăşit.
Atât digitalizarea, cât şi producţia de bunuri prin intermediul imprimantelor 3D fac ca geografia să devină în bună măsură irelevantă. Distanţele fizice şi dificultatea de a le parcurge nu mai înseamnă nimic. Când produci ceva la o imprimantă 3D, produci în ultimă instanţă un soft – care instruieşte orice altă imprimantă 3D din lume să producă exact acelaşi lucru exact în acelaşi fel şi care poate fi transmis cvasi-instantaneu oriunde în lume prin intermediul internetului.
Un uzbek din Samarkand îşi va putea comanda o pizza de la o pizzerie din Roma şi va primi instantaneu softul cu care să şi-o producă la imprimanta lui 3D, iar un new-yorkez îşi va putea comanda o cămaşă tradiţională ghaneză – şi, la fel, va primi instantaneu softul cu care să şi-o producă.
Producţia de bunuri prin intermediul imprimantelor 3D, fiind indiferentă faţă de distanţele fizice, permite ca schimburile de bunuri să poată avea loc de oriunde, ceea ce oferă fiecărei economii şanse de dezvoltare pe care multe dintre ele acum nu le au. Asta cu atât mai mult cu cât costurile de producţie scad semnificativ, nemaifiind nevoie de producerea şi stocarea unui număr foarte mare de bunuri. E suficient să produci un singur exemplar dintr-un anumit bun – şi softul necesar producerii lui. Bunul respectiv va putea fi ulterior reprodus de oricine şi-l doreşte, oriunde s-ar afla. Ideea însăşi de producţie de masă îşi va schimba radical sensul.
Pentru ca toate cele de mai sus să devină posibile, este evident necesar ca internetul să devină accesibil oricui. Asta înseamnă, pe de o parte, că în noua lume dreptul de acces la internet va deveni un drept fundamental al omului, alături de dreptul la viaţă, dreptul de vot sau dreptul la locuire, de exemplu.
De aici nu rezultă neapărat că internetul ar trebui să devină un bun public, asemenea justiţiei sau educaţiei bunăoară, un bun care să fie furnizat (eventual gratuit) de autorităţile publice. Internetul va putea fi livrat ca până acum, pe o piaţă concurenţială – şi nu doar prin intermediul reţelelor fixe sau mobile, ci şi prin intermediul sateliţilor. Dar rezultă fără dubiu că dacă unui om îi va fi interzis (sau limitat) accesul la internet, prin aceasta îi va fi încălcat (sau limitat) un drept fundamental.
Pe de altă parte, asigurarea accesului la internet presupune accesul la servicii de alfabetizare digitală – fiindcă, aşa cum am spus, digitalizarea este cu atât mai valoroasă cu cât este mai răspândită.
Fireşte, toate acestea, de la drone comerciale la roboţi umanoizi şi de la digitalizarea administraţiei (publice şi private) la producţia de bunuri cu ajutorul imprimantelor 3D, presupun un şoc cultural – peste care unii vor trece mai uşor, iar alţii mai greu. Cu atât mai mult cu cât astfel de schimbări dramatice se vor petrece într-un interval de timp relativ scurt, tocmai pentru ca omenirea să poată face faţă unei viitoare pandemii.
Trendul către adoptarea şi generalizarea acestor noi tehnologii şi sisteme de interacţiune şi de producţie era oricum prezent, dar el va fi mult accelerat dintr-un motiv cât se poate de urgent: asigurarea supravieţuirii oamenilor în condiţii de pandemie produsă de un virus transmis brusc de la alte specii de animale la oameni.
Cealaltă opţiune e întoarcerea la civilizaţia tribală – fiindcă tipul actual de civilizaţie nu va putea rezista şocului unei a doua pandemii. Pe scurt, nu avem de ales decât fie să mergem înainte, să introducem reforme radicale care să permită distanţarea socială fără afectarea stilului modern de viaţă, fie să dăm înapoi, să regresăm la nivelul civilizaţiei tribale.
A doua opţiune este infinit mai greu tolerabilă decât prima. Oricum ar fi însă, lumea de după coronavirus nu va mai fi cea de dinainte de el.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
Publicitate și alte recomandări video