Caută 
1 MIN
De ce inclusiv cel mai simplu țăran român știe că trebuie să aibă un ban în buzunar după o iarnă grea, la începutul primăverii, atunci când cucul cântă pentru prima dată, dar „sofisticații” apologeți în politicilor economice „active”, adepți ai „multiplicatorilor bugetari”, văd într-o asemenea practică o mare eroare?
Una dintre cele mai celebre propoziții scrise vreodată în istoria științei economice îi aparține lui Keynes și apare în singura lui carte cu adevărat interesantă, mai precis, Scurt tratat asupra reformei monetare, concepută în timpul uneia dintre obișnuitele lui „răzgândiri” (1923). „Pe termen lung, suntem cu toții morți” (In the long run, we are all dead), afirmă magul de la Cambridge, spre bucuria politicienilor, al căror idol avea să devină începând cu anii 1930, caracterizați prin cea mai dificilă depresiune prin care a trecut vreodată economia mondială. Ignorând complet faptul că procesele sociale operează cu orizonturi de timp îndelungate, ceea ce înseamnă că efectele lor imediate nu sunt cu adevărat importante sau concludente, sloganul lui Keynes se potrivea perfect cu oportunismul politic specific sistemelor electorale ale căror principii de funcționare țin de câștigarea alegerilor organizate, de regulă, din patru în patru ani. În pofida avantajelor sale indiscutabile, ceea ce îl face de neînlocuit cu un al regim politic, sistemul democratic de gestionare a puterii prezintă, totuși, un inconvenient enorm, acela de a scurta dramatic perioada avută în vedere de politicieni în ceea ce privește efectele măsurilor aplicate. Din nefericire, în democrație, deținătorii puterii politice tind să conceapă și să aplice măsuri care să le permită câștigarea următoarelor alegeri și păstrarea portofoliilor dobândite, ceea ce îi determină să aibă în vedere efectele imediate ale deciziilor lor, adică cele manifestate într-un interval de maximum patru sau cinci ani, până când electoratul se prezintă din nou la urne. De pildă, acest lucru explică dificultatea enormă cu care s-au construit și se construiesc autostrăzi în România. Din punct de vedere politic, o autostradă aduce voturi, însă edificarea ei ar putea dura mai mult de patru ani, ceea ce înseamnă că roadele electorale vor fi culese nu neapărat de partidul care a luat decizia finanțării, ci de acela care taie panglica. Or, dacă intervalul de timp necesar construcției trece în următorul ciclu electoral, autostrada în cauză nu poate fi invocată ca realizare cu care partidul-decident se poate prezenta în alegerile ce bat la ușă. Așadar, orice politician interesat de câștigarea următorului scrutin poate justifica renunțarea la proiectele pe termen lung, dar utile societății, prin absența efectelor pozitive imediate în plan electoral. Cu alte cuvinte, el se vede cumva obligat să gândească exact ca J.M. Keynes, adică, „pe termen lung, suntem cu toții morți”. Dintr-o altă perspectivă, politicianul din sistemele electorale actuale își reduce mult orizontul de timp avut în vedere pentru maximizarea rezultatelor în alegeri. Practic, se vede oarecum forțat să se concentreze asupra măsurilor cu efecte pozitive imediate și palpabile, devenind populist, oportunist sau, altfel spus, keynesist.
Acesta este motivul esențial pentru care deficitul bugetar a devenit emblemă a sistemului politic modern: aduce avantaje electorale imediate, transferând costurile pe termen lung. Deficitul bugetar îți permite să obții satisfacții prezente, în detrimentul celor viitoare. Cu alte cuvinte, n-ai bani să mergi la restaurant astăzi, însă te împrumuți, mănânci și te distrezi, urmând să strângi cureaua în viitor, pentru a-ți achita datoria. În schimb, el îți dă posibilitatea să tot amâni momentul renunțării la traiul peste posibilități. Atunci când consumi fără să ai efectiv resursele necesare, trăiești peste posibilitățile curente. Obții satisfacții fără un suport real în ceea ce produci și deții la momentul respectiv. Ceea ce înseamnă că le iei de undeva. Alții renunță la satisfacții curente și ți le împrumută cu un preț numit dobândă. Atunci când le vei returna, vei fi obligat să renunți tu la satisfacțiile curente, pentru a le pune la dispoziția celui care ți le-a împrumutat în trecut. Altfel spus, creșterea artificială a consumului curent se face în detrimentul celui viitor, ceea ce în limbajul domeniului poartă eticheta de austeritate. Forțând puțin limba română, putem spune că un deficit bugetar curent aduce un trai peste măsura posibilităților actuale de producție, în detrimentul bunăstării viitoare. Deficitul bugetar îți crește artificial prosperitatea actuală în detrimentul celei viitoare. Iată, spre exemplu, un motiv pentru care anumite categorii de persoane, de pildă, pensionarii, susțin măsuri populiste, precum creșterea pensiilor chiar și atunci când guvernele n-au bani s-o facă, întrucât beneficiarii majorărilor nu vor fi, în principiu, cei care vor achita nota de plată. Altfel spus, pensiile majorate artificial prin împrumuturi vor fi trecute în contul nepoților. Iată, spre exemplu, un motiv pentru care angajații din sectorul public susțin politicile populiste ale guvernelor care le majorează lefurile prin împrumuturi care adâncesc deficitul bugetar. Iată, spre exemplu, motivul pentru care, din momentul în care s-a trecut la votul universal, guvernele lumii tind să înregistreze deficite bugetare cronice. Statele Unite ale Americii, al căror sistem democratic este considerat încă unul etalon, au înregistrat un excedent bugetar doar de șaptesprezece ori în ultima sută de ani, cu precizarea că acest lucru nu s-a mai întâmplat de douăzeci și cinci de ani încoace, un aspect realmente uluitor din perspectivă strict economică.
Experiența politică și economică a ultimului veac demonstrează că deficitul bugetar a devenit o politică în sine, adică ceva desemnat ca scop și urmat cu obstinație de gestionarii puterii publice. Ceea ce constituie o virtute în afacerile private sau în finanțele personale, adică, prudența manifestată prin existența unui surplus anual, a devenit un semn de slăbiciune pentru sectorul public. Evident, nu Keynes și politicienii secolului al XX-lea au inventat această filosofie politică. Après moi, le déluge („După mine, potopul”) a devenit un slogan de cel puțin trei secole, din timpul lui Ludovic al XV-lea, deși, dacă scrutăm bine realitățile politice ale vechii Franțe, el se potrivea mai bine guvernării îndelungate și discreționare a lui Ludovic al XIV-lea, le Roi Soleil sau Regele Soare, a cărui domnie a „strălucit” atât de mult prin cheltuieli publice uriașe, prin opulență, încât, la moartea lui, țara avea un deficit bugetar de aproape 40%, aflându-se în pragul falimentului.
Ce om normal la cap face sistematic cheltuieli mai mari decât îi permit veniturile? Cum este posibil ca părinții să lase copiilor datorii sau pasive, nu active? Cum se poate ca, în planul afacerilor private, fiecare individ să se străduiască să înregistreze un excedent bugetar, inclusiv cea mai săracă băbuță, punând ceva deoparte pentru viitor, în contul său ori al odraslelor, cum se face că în plan privat cultivăm prudența, austeritatea, mult hulită de stângiști sau de „socialiștii din toate partidele” (Hayek), iar în plan public sau „politic” facem apologia deficitului? De ce o familie trăiește, pe termen lung, în condițiile unui buget echilibrat și, de multe ori, excedentar, dar guvernul vede un mare câștig în aplicarea unei politici bazate pe un surplus al cheltuielilor în raport cu veniturile. De ce inclusiv cel mai simplu țăran român știe că trebuie să aibă un ban în buzunar după o iarnă grea, la începutul primăverii, atunci când cucul cântă pentru prima dată, dar „sofisticații” apologeți în politicilor economice „active”, adepți ai „multiplicatorilor bugetari”, văd într-o asemenea practică o mare eroare? Răspunsul: pentru că deficitul bugetar cronic înseamnă faliment, eventual, pușcărie, pentru o persoană privată, în timp ce guvernul nu falimentează niciodată, întrucât nu cheltuie nicicând banii proprii, ci ai altora, ceea ce încurajează iresponsabilitatea în utilizarea resurselor, și deoarece deține două instrumente cu totul speciale, mai precis, impozitarea și falsificarea (devalorizarea) banilor, în vederea achitării datoriilor, ceea ce nu îl aduce vreodată, din punct de vedere strict juridic, în situația de faliment, deși distrugerea propriei monede prin hiperinflație înseamnă efectiv prăbușirea economică a „proprietarului” ei, guvernul sau statul. (Va urma)
Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
