Dupa o vizita la Cotroceni

Trecuse aproape o jumatate de ora si Evgheni Evtusenco nu-si revenise inca pe de-a-ntregul. Timpul petrecut la Cotroceni il storsese de vlaga. Mircea, apelind la ajutorul Masei, il imbie cu un paharel de palinca adusa de la mama ei, din Maramu’: "Priveste margelele, Evgheni… Sint ca un colier". Masa traduse. Evtusenco se arata uimit. "Colier…", murmura el. Si, dupa o clipa de tacere, privind spre asistenta, adauga: "As vrea sa agat siragul de margele la gitul unei doamne…". Insa nici Masa, nici doamna Loghinovski si nici sotia sa, care-l insotise la Presedintie, nu se aratau dispuse sa-si innobileze pieptul cu astfel de podoaba… "Cu cit sint mai marunte, cu atit palinca e mai tare…", il informa Mircea. Evtusenco nu parea sa fie sensibil la taria alcoolului, ci era preocupat mai degraba de frumusetea spiritului. "Daca as fi pe scena, spuse el, as ingenuchea in fata fiecarei dansatoare, daruindu-i cite o margea din aceasta diadema…". Cineva murmura in dreapta mea: "Pina acum parca se vorbea de colier…". "Nu sinteti prea sensibila la frumusetea mesajului poetic… Aici e vorba de metafore….". "Si de ce as fi!? Astfel de metafore as putea sa le eman si eu…". "Nu mai spuneti", o contrazise cu o voce de bas interlocutorul. "De cind emanati dumneavoastra figuri de stil? Stiu ca pina acum va multumeati doar cu parfumuri…". Dupa aceste scurte replici, in salon se lasa din nou linistea. Privirile musafirilor se indreptau spre masa, unde trona, pe o tava de argint, garnisita cu raci si cu tot soiul de legume rumenite, monstrul pescuit linga Cetate. Poetul continua sa invirta paharul intre degete, ridicindu-l in dreptul ochilor. "Nu aveti impresia – se adresa el asistentei – ca acum colierul de margele s-a transformat intr-un sirag de matanii?". "Se cade cumva – intreba din fotoliu sau domnul Albert – sa rostim o rugaciune?". "Eu zic sa nu pierdem vremea si sa ciocnim paharele", propuse Mircea. "Hai, noroc!", zise el, apropindu-se de locul unde sedea oaspetele sosit de la Moscova. Se auzi un clinchet de cristale, apoi un murmur general. Evtusenco duse paharul la buze, scuturind din cap. "E de-a dreptul geniala!", exclama el. "Eu zic, facu Mircea, sa nu uitam si de somn…" "Aha, monstrul biblic, zise Evtusenco. Si acesta-i genial… Ma simt in fata lui cum s-a simtit Iona dupa ce-a fost expulzat pe tarm…". Gazdele si musafirii se apropiara de masa. Oftind, Evgheni se ridica din fotoliu, alaturindu-se celorlalti. Barbatii si femeile se invirteau in jurul platourilor, ciugulind de aici cite o maslina, de colo o bucatica de cascaval sau sunca. Deocamndata pestele era crutat. Evtusenco purta acelasi sacou excentric cu care aparuse la televiziune. Privindu-l, mi-am adus aminte ca si eu, in tinerete, obisnuiam sa ma imbrac in haine extrem de tipatoare, incit nu degeaba cineva ma intrebase odata daca am vazut vreodata cum arata pestele-covn. Avusesem chiar un sacou, pe care l-am pastrat mult timp si dupa ’90, care semana ca doua picaturi de apa cu cel purtat de maestrul pe care-l aveam acum in fata ochilor. Macar Evgheni avea o exlicatie pentru excentricitatea sa. Dar eu? Intrebat de un reporter de ce poarta haine atit de colorate, poetul a raspuns cu amaraciune: "Razboiul a rapit toate culorile copilariei mele. Unicul loc colorat era taigaua. Pentru mine, florile Siberiei sint cele mai frumoase din lume. Ma imbrac asa ca sa compensez toate culorile furate de razboi…".
 …Intre timp, Evgheni si Mircea, inarmati cu cutite si farfurii, asediau monstrul pescuit in Dunare. Evhgeni spuse: "Ia sa vedem daca stiti care-i partea cea mai gustoasa dintr-un somn….". "Capul", raspunse Mircea. "Genial!", exclama omul in sacou. Totu-i sa stii cum sa-l maninci ca sa nu se-mputa…". Pendula batu din nou. Am numarat bataile si apoi mi-am consultat ceasul de buzunar: era abia noua si jumatate. Trenul pleca la 23.30. Prin urmare, mai aveam al dispozitie un scurt ragaz de timp sa-i iau maestrului un interviu. Minuind cu dexteritate cutitul si furculita, oaspetele diseca acum uriasul cap al somnului gatit de Mircea, sugind oasele si asezindu-le intr-o anumita ordine in farfurie. In curind, in locul capului se inalta o piramida. Gazdele si musafirii priveau cu admiratie la capodopera inaltata din osicioare a maestrului. "Acum puterea se afla inlauntrul meu", spuse cu oaresce satisfactie Evgheni Evtusenco, ridicind in dreptul ochilor un pahar de Murfatlar de culoare rubinie si toastind in cinstea lui Dinescu. "Genial, repeta el. Genial". Mircea nu se lasase nici el mai prejos decit inaltul sau oasepte si, devorind pestele, inaltase pe farfurioara sa o gamajoara de oase ce semana cu Sfinxul. Paharele scoasera un clinchet imbietor. "Curind, rosti Evgheni, pe aceasta masa se va instaura desertul… Nu va sfiiti, luati…". Paharele fura umplute din nou. Am profitat de un scurt ragaz si m-am apropiat de distinsul musafir. "Vad aici Sfinxul si paramidele de la Gizeth… Ca sa fie tacimul complet, am spus, cautind sa mentin conversatia la un anumit nivel, v-as sugera sa construiti in preajma si sarcofagul lui Tutancamon…". "Nu mai e nevoie, raspunse zimbind poetul Evgheni Evtusenco, Tutancamonul se afla acum in noi…". Si poetul isi mingiie abdomenul sau convex… "Dupa acest festin, fiecare adaposteste in stomacul sau un faraon…". Musafirii aplaudara. Se auzi din nou un clinchet vesel de pahare.  Doamna Loghinovski, care statea acum in dreapta mea, imi sopti pe un ton usor nemultumit: "Poate ca totusi vei incerca sa-i iei un interviu…". "Desigur, am spus cu gindurile duse aiurea, doar pentru asta am venit". "Atunci, ce mai astepti!?". "Poate ca nu e momentul potrivit….". "Daca gindesti asa, momentul potrivit n-o sa apara niciodata…". "Desigur", am murmurat. Doamna Loghinovski imi arunca o privire dezaprobatoare si se indeparta fara un cuvint. Pentru un moment, am simtit ca-mi luneca pamintul de sub picioare. Evtusenco insa imi veni in ajutor. "Sa ciocnim un pahar de vin in cinstea faraonilor, altfel riscam ca desertul de pe masa sa se transfere in gitlej…", zise el. Aruncai o privire spre "platouri"… Pe tava mai ramasese doar un pic de sos si niste ciupercute… Mi-am infipt cu grija furculita intr-una din aceste "tamarete" menite sa dedulceasca drumul vinului spre pintec. "Cum ati petrecut la Cotroceni?", l-am intrebat. "A fost minunat. Am ciocnit acolo o cupa de sampanie cu distinsul dumneavoastra presedinte…". "Cum vi s-a parut domnul Basescu?". "M-am intilnit, in viata mea, cu multi sefi de state… Presedintele Basescu mi-a strins mina cu caldura si nu s-a sfiit sa marturiseasca in fata tuturor ca nu se pricepe  la poezie…". "Domnia sa a fost capitan de vas…". "Stiu, zise Evtusenco. Si stiu, de asemenea, ca e un jucator… de sah…". "Ceremonialul cum a fost?". "Destul de complicat, raspunse poetul. Inainte de festivitate mi s-au dat citeva indicatii. Trebuia sa vin spre presedinte dintr-un anumit loc. Pasii pe care trebuia sa-i fac fusesera stabiliti cu grija dinainte. Traseul era trasat cu o precizie de-a dreptul astronomica. Trebuia sa ma misc ca un astru pe-o orbita complicata, care descria elipse, dar si triunghiuri si dreptunghiuri in calea sa. Eu, insa, sint rebel din fire. M-am comportat ca un asteroid sau o cometa…. Astfel ca am dat tot ceremonialul peste cap…". "Concret, ce ati facut?". "Am venit dintr-un alt colt decit cel indicat si in loc sa rostesc un discurs, am inceput sa declam o poezie…". "Genial", am exclamat. "Genial", rosti si Evtusenco.

Publicitate și alte recomandări video