Durerile mari sunt în viețile mici

La ce se referă șansoneta nem­țeas­că, nu știu. În orice caz nu e vorba de faptul că cea mai mare durere e să nu reușești să trăiești pe picior mare sau, mai larg, să nu reușești să-ți deschizi aripile așa cum credeai că ai putea sau ai merita. E dureros, normal, să nu poți mânca numai tartufi bianchi bând Teroldego Rotaliano – dar și ciulamaua salvează vieți. (Și adevărul e că nimeni nu reușește să-și deschidă aripile așa cum credea că ar putea, sau că ar merita.)

Nu, „durerile mari sunt în viețile mici“ vrea să zică altceva. Dar mai întâi, nici o viață nu e mică; aici e vorba de viețile aparent nespectaculoase, adică de cele care, puse pe hârtie, nu devin automat scenariu de film. În acest nespectaculos, vrea cântecul să zică, se ascund dramele cele mai mari. Poate că sunt așa mari și pentru că nu au cum căpăta o superioară îndreptățire teoretică sau nu pot fi capitalizate estetic. Și poate cel mai rău e că nici nu pot fi trăite cu adevărat pentru că nu ai energie să te gândești la dramă, nu ai decât energia suficientă să o trăiești. Și cuvântul dramă falsifică lucrurile, mutându-le într-o telenovelă, când de fapt e vorba de poveri de tot felul pe care oamenii le duc fără să le transforme în subiect de discuție televizată sau de jurnal, în motive de compătimire. Crize de provincie – mai devastatoare decât toate, pentru că în provincie în sens larg (capitalele pot fi extrem de provinciale) durerile noastre nu au povești care să le mântuie. De asemenea, când zic viață mică nu mă refer de parizianul care a luat hotărârea să se mute în cabana lui de pe malul unui lac din Savoia, unde trăiește simplu, mănâncă molecular și are pase melancolice. Versul ăsta ar putea fi tradus probabil cam așa: criza autentică o găsești în viața banală, cred că asta e ideea.

Cuvintele cântecului sunt interesante și pentru că au fost scrise, între două filme, de R.W. Fassbinder pentru cântăreață – care a fost scurtă vreme soția lui. Pe la 1980, când cântecul devenea cunoscut, regizorul mai avea un an-doi de trăit înainte de a muri la vârsta de 37 de ani, iar ea concerta aproape numai în Franța. În versuri e vorba de o profesoară nefericită, cum fusese și ea în tinerețe. Bineînțeles, m-a atras și faptul că era vorba de o profesoară de latină. Pentru că mă gândeam numai la șantiere arheologice și la istorie romană, vedeam peste tot încurajări în direcția asta. Acum, ca să fiu corect, profesoara din cântec preda latină și matematică („nicht schlecht“, precizează textierul). Nu știu dacă aceste două lucruri merg mână în mână și azi în liceele din Germania. În anii mei de liceu, printr-un scurtcircuit undeva în mansarda educației românești, profesoara de economie trebuia să predea și filosofie, lucru firesc dacă e adevărat că pe lumea asta, cum se zice în America, singurele lucruri sigure sunt moartea și taxele. Im kleinen Leben liegt der grosse Schmerz…

Publicitate și alte recomandări video